TFU INSTAGRAM

29 apr. 2018

De vorbă cu Cristinne Campean, autoarea seriei „Ephialte”


Ephialte ~Începutul unui coșmar~ a fost o carte delicioasă, am citit-o, am devorat-o și m-am întristat că s-a terminat. Și cum sunt o fire tare curioasa, m-am gândit să o supunem pe scriitoare la un mic interogatoriu.

Pentru început, am rugat-o pe Cristinne să încerce a se descrie în zece fraze. Provocare acceptată.
Să mă descriu? Nu cred că aș face o treabă foarte bună. Nu m-aș putea detașa de mine însămi astfel încât să mă privesc din afară și să pot descrie omul pe care îl văd. Dacă ar fi să descriu imaginea celei pe care o privesc într-o oglindă imaginară a propriei persoane, aș spune că este un om ca oricare altul, având calități, dar și defecte pe măsură. Îmi place să cred despre mine că am învățat și am evoluat până la această vârstă. În general, am făcut ce mi-a plăcut, rareori m-am găsit în situații în care să fiu nevoită să fac compromisuri. Am încercat mereu să păstrez un echilibru în activitățile mele, în deciziile pe care le-am luat.

Așadar, îmi place muzica clasică, dar și cea comercială. Îmi place arta, dar și motocicletele și mașinile. Iubesc în egală măsură magia delectării citind o carte, pe o canapea comodă, în liniște și sorbind dintr-un ceai aromat, dar și exuberanța delirică a senzației provocată de adrenalină, atunci când schiurile îmi alunecă pe zăpadă pe o înclinație absurd de abruptă și cu o viteză ce dă impresia de zbor. Sunt avocat, dar sunt și scriitor. Îmi place să trăiesc intens fiecare clipă, dar, uneori, îmi doresc să mă pierd în acea superbă stare numită ”a visa cu ochii deschiși”.

1. Cum a apărut ideea seriei tale?

Acum aproximativ 9 ani, într-un moment cu totul neașteptat, mi-am imaginat scena descrisă în primele trei capitole ale primului volum. Am vizualizat-o aproape în întregime cum se regăsește acum așternută pe hârtie. Povestea, pe atunci nu avea însă nume. Fișierul acelui prim draft se numește și acum exact așa: ”Poveste”. Alisia a fost inițial doar ”Alis”, iar perspectiva întregii serii am văzut-o la acel moment ceva mai întunecată de cum a ieșit. Am scris acele trei capitole în acea zi, dar nu am mai adăugat niciun cuvânt pentru mai bine de 7 ani.

2. Cum a început toată această călătorie a scrisului și a publicării romanelor tale?

Astfel cum am declarat anterior, cu multe alte ocazii, am scris cam de când am învățat această artă.  Mereu mi-am așternut gândurile pe hârtie sub o formă sau alta. Ideea de a publica, însă, am primit-o abia după ce am scris primul volum din seria Ephialte. Atunci mai multe persoane care au citit manuscrisul, m-au încurajat să public. Am ales, totuși, să scriu toată seria și apoi să o arăt lumii. Mi-am dorit să păstrez povestea exact așa cum imaginația mi-a desenat-o în minte și să nu mă las influențată de reacțiile celor din jur.

3. Ce te inspiră să scrii și te face în același timp să continui să construiești propria ta lume?

 Totul mă inspiră. În cele mai neașteptate momente, mi se întâmplă să primesc scene, imagini întregi, intrigi ori doar frânturi de dialog. În acest fel, iau naștere, pentru mine, ideile unor noi povești. Dar desăvârșirea unei povești, împletirea tuturor acelor fragmente pe care imaginația mi le-a servit, în ceea ce, la final, ar trebui să fie o lume pe care să îți dorești să o explorezi și pentru care să merite să îți pierzi din timpul tău, presupune multă muncă, ore de frustrare pentru găsirea liantului potrivit, scrierea, rescrierea, editarea, corectarea și reeditarea. Sunt recunoscătoare pentru imaginația ce mi-a fost dăruită din belșug, dar ceea ce mă face să continui o idee este, de fapt, datoria pe care o am tocmai ca urmare a acestui minunat cadou.

4. Ce reprezintă cu adevărat numele seriei tale?

 Deși majoritatea au tendința să se gândească la o analogie cu tradarea, dat fiind cunoscutul Ephialtes, trădătorul de la Termopile, denumirea aleasă pentru seria scrisă de mine nu are nicio legătură cu acel personaj. Creaturile descrise în carte și numite Ephialte, își găsesc inspirația în denumirea unei tulburări a somnului dată de anxietate și amintirea acesteia într-o lucrare despre anumite spirite care se hrăneau cu energie în timpul somnului unei persoane, creându-i o stare de sufocare și coșmaruri. Aici sunt câteva detalii cu privire la acestea:

5. Cum îți vizualizezi viitorul peste 5 ani, ca scriitor?

 Nu am un plan pe 5 ani, pe 10 ani ori pe o altă perioadă, ca și scriitor. Întotdeauna am scris de plăcere și așa intenționez să continui. Desigur că am mai multe proiecte pe care îmi doresc foarte tare să le duc la îndeplinire. Dar fiecare dintre acestea sunt atât de importante pentru mine și îmi sunt atât de dragi, încât nu voi grăbi sub nicio formă finalizarea lor. Voi scrie și voi lucra la ele până când rezultatul va fi de natură să atingă performanța pe care o merită.

6. Ce reprezintă pentru tine o carte bună? 

O carte bună înseamnă pentru mine multe lucruri și depinde de genul de lectură. O carte bună de specialitate este aceea care îmi oferă facil informațiile pe care le-am căutat între paginile ei. O carte bună de natură filosofică, psihologică, este pentru mine aceea care mă lasă cu multe întrebări, îmi invadează atenția mult timp, punându-mă pe gânduri. O lectură bună, însă, este aceea care mă transpune total în miezul acțiunii, în mijlocul poveștii, în care mă trezesc privind prin ochii personajelor și trăind alături de ele drame, aventuri, momente de dragoste, de bucurie, de tristețe. Pe aceea eu o consider o carte bună. O carte excelentă este cea pe care îmi doresc să o recitesc, parțial sau în întregime, de îndată ce am terminat-o. Dar asta nu înseamnă că acea carte va fi la fel pentru toată lumea. Suntem diferiți, deci pe fiecare dintre noi ne atinge o poveste diferită. Așadar, în opinia mea, etichetarea de către un cititor a unei cărți ca fiind ”bună” este, totuși, o afirmație subiectivă.

7. Ai un personaj cu care te indentifici din propria carte?

 Cu siguranță, mai mult sau mai puțin voit, mă identific cu personajul principal al seriei Ephialte, respectiv cu Alisia. Întreaga serie este scrisă doar din perspectiva persoanei întâi, ceea ce înseamnă o abordare destul de subiectivă. Unele dintre caracteristicile similare i le-am alocat intenționat, însă sunt multe în care nici nu am realizat că am pus amprenta propriei personalități. Mi-a fost adus la cunoștință de către prietenii apropiați care au citit cărțile.

8. Scrii la o viitoare carte? Dacă da, ai dori sa împărtășești cu noi despre ce este vorba? (Chiar și un fragment)

 Scriu, într-adevăr la o nouă carte. O poveste diferită de stilul și genul literar folosite la scrierea seriei Ephialte. Este vorba de adaptarea unei povești adevărate, care aparține unei persoane foarte dragi mie. Este un proiect extrem de important pentru mine și îmi doresc să trezească exact sentimentele pe care le-a trezit în mine atunci când mi-a fost istorisită. Sunt mai multe persoane reale care contribuie în mod indirect la împletirea acestei povești. Din toate aceste motive, prefer să nu divulg prea multe detalii până ce nu va fi gata. Totuși, câteva lucruri pot divulga. Titlul cărții va fi: Pelerinaj prin dragoste. Nu, nu va fi o poveste veritabilă de dragoste. 
Un scurt fragment:

”CAPITOLUL III
Ai trecut în acest Univers, în care sufletul rămâne captiv

Care este momentul în care decidem să ne lăsăm purtați doar de instinctele primare? Acea pasiune disperată, care transformă fiecare gest, fiecare mișcare în senzualitate, în dorință fără limite, în nebunie pură. O șuviță dată discret după ureche, cu degete fine și ușor tremurânde, o buză mușcată aparent fără scop, ce păstrează amprenta albă a dinților ce au agresat-o, pentru ca o fracțiune de secundă mai târziu să se înroșească în cea mai aprinsă nuanță de roșu, culoare ce urlă a Ispită, o mănă dusă întâmplător la gură, un deget gânditor ce pătrunde atât de firesc între buzele cărnoase, vag întredeschise. O privire. Doar o banală privire, atât de inocentă, umbrită de gene lungi ce nu fac decât să intensifice misterul din spatele oglinzii sufletului scăldat în fierbânțeală. Sau un oftat, unul abia purtat de unde până la urechea celui ce l-a provocat, dar care răstoarnă imperii de control și instigă războaie de hormoni, unind două trupuri ce încă nu se ating, în cea mai intimă și profundă dezlănțuire a dorinței. Se află oare o astfel de decizie în puterea noastră? Te poți împotrivi ființei tale, îi poți refuza ceea ce își dorește mai presus de rațiune, de consecințe, de moralitate? Sigur că poți. Dar de ce ai alege să o faci, atunci când trec secunde și mintea nu-ți oferă niciun motiv ce poate echilibra balanța?!
Oglinda imensă din baie prinse a se aburi ușor de la vaporii ce se încolăceau în valuri pufoase pe deasupra căzii din porțelan alb, cu formele rotunjite și delicate ale stilului clasic, înălțată pe cele patru picioare dantelate.
Am întins mâna și mi-am trecut palma pe suprafața rece a oglinzii, lăsând în urmă o dâră ceva mai clară, dar care treptat începu să se umbrească la loc . Mi-am lăsat capul ușor într-o parte, urmărind cu privirea forma corpului meu gol, ce se întrezărea destul de bine încă în imaginea din fața mea.
Cu o construcție nativă destul de atletică, îmbunătățită de-a lungul timpului de ore de jogging, singura mișcare pentru care îmi alocasem timp, aș fi putut fi destul de mândră de aspectul meu fizic. Nu că aș fi deținut vreun complex. Însă nu reușeam să îmi amintesc ultima dată când mă oprisem în fața oglinzii pentru a-mi analiza trăsăturile. Slăbisem, cred. Nu mult, dar oasele claviculei păreau ceva mai proeminente decât îmi aminteam să le fi observat în trecut. Părul închis la culoare, mi se revărsa pe umeri, până aproape de sâni. Mi-am lăsat privirea să alunece pe lângă suvițele ciocolatii, cu ușoare nuanțe de mahon, mai jos, pe denivelările nu foarte mari, dar pline și rotunde, ce încă sfidau gravitația cu forma lor, chiar și la cei 35 de ani ai mei. Probabil era cazul să-i mulțumesc mamei pentru această transmitere genetică, deși asta cu siguranță ar fi provocat o discuție legată de lipsa unui bărbat stabil în viața mea care să profite de acest frumos dar moștenit.
Mi-am ridicat mâna și mi-am îndepărtat părul de pe umărul strâng, adunându-l în cealaltă parte. Chipul din oglindă, cu ochii migdalați, închiși la culoare, cu pomeți proeminenți, bărbia ușor ascuțită și buze pline, mă privea melancolic, parcă aparținând cu totul unei alte persoane. Așa, goală, cu orice urmă de machiaj îndepărtată și părul desfăcut, arătam vulnerabilă. Mult mai tânără și aproape inocentă. [...]”

9. Ți s-a închis vreodată o ușă ce te-a făcut, chiar și pentru câteva zile, să renunți la visul tău? Ce te-a făcut să continui?

 Mi s-au închis, pe rând, multe uși. De fiecare dată s-a dovedit, în final, a fi doar o nouă oportunitate pentru a o lua de la capăt. Ca oricare alt om, am trecut prin momente mai dificile, dar nu am simțit niciodată că ele mi-ar afecta visele.

10. Ai un citat preferat? 

 Am multe, multe citate preferate. Sunt, de altfel, o ”clientă” fidelă a acestora. Îmi place mult să folosesc cuvintele rostite sau scrise de diverse persoane și rămase în memoria oamenilor. Folosindu-le, consider că le aduc cinste pentru inspirația lor spontană de a le da naștere. Dacă ar fi să aleg un citat preferat, ar fi acesta: ”Visează ca și cum ai fi nemuritor. Trăiește ca și cum azi ar fi ultima ta zi.”. Originalul este în engleză și aparține lui James Dean: ”Dream as if you'll live forever. Live as if you'll die today.”
Este modul în care mă străduiesc în fiecare zi să trăiesc.

Și cum îmi doresc ca acest interviu să fie unul deosebit, te provoc să ne spui ceva secret despre tine, ceva ce nimeni nu știe.

Deși dezvăluirile din viața personală nu se află în topul activităților mele preferate, am să încerc să povestesc o frântură din perioada mea adolescentină, ceva ce într-adevăr, nu cred că am mai spus până acum nimănui.
Cred că în jurul vârstei de 16-17 ani, am trecut printr-o perioadă în care îmi petreceam mare parte din noapte derulându-mi în minte anumite momente de peste ziua respectivă. Precum majoritatea adolescenților, probabil, în acea perioadă tot ceea ce se întâmpla în viața mea căpăta importanța unui moment dramatic. Astfel, îmi amintesc că fiecare discuție, oricât de banală, cu vreun băiat pe care îl plăceam, fiecare sărut, fiecare gest al acestuia, toate le derulam seara înainte de culcare, le analizam, le interpretam, le întipăream în memorie ca pe niște diapozitive pe care le tot vizualizezi în căutarea de indicii. Îmi intrase în cap, la acea vârstă, că dacă mă concentrez suficient asupra unor momente ce mi-au adus bucurie și dacă încerc să-mi amintesc fiecare detaliu: împrejurări, mirosuri, zgomote, culori, pot să le retrăiesc întocmai ca și prima dată, doar în mintea mea. Această idee mi-a ocupat multe, multe nopți din acea perioadă și a dus, în final, la descrierea foarte amănunțită a unor astfel de secvențe din viața mea, în jurnalul ce îl țineam la acel moment.
Mă gândesc că, într-un fel, a avut un impact chiar mai profund asupra mea, pentru că am rămas cu această înclinație în a reține detalii din anumite întâmplări.




Îi mulțumim Cristinnei pentru că și-a rupt din timpul ei pentru a răspunde la întrebările noastre și îi urăm succes în continuare în carierea de scriitoare. 
                                                                                                                                  

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu