TFU INSTAGRAM

2 mai 2018

De vorbă cu Valentin Mihăilă, autorul cărții „Poezie între patru pereți”


Pe Valentin Mihăilă l-am descoperit de puțin timp. Poeziile lui minunate m-au atras ca un magnet și, astfel, am ajuns să vi-l prezint și vouă pe acest tânăr talentat.
Vă invit să-i citiți cartea Poezie între patru pereți și sunt sigură că vă veți alege cu un amalgam de emoții.


Pentru început, l-am rugat pe Valentin să încerce a se descrie în zece fraze. Provocare acceptată.

Sunt un tânăr gânditor, în vârstă de 18 ani. Posed păr blond și un accent franțuzesc, fermecător pentru unii, enervant pentru mine. Sunt o fire foarte timidă și evit să mă implic în multe discuții. Prefer să ascult și să analizez ceea ce spun ceilalți. Îmi place foarte mult să cânt pe stadion alături de camarazi, să simt mirosul fumigenei și glasul dulce al tobei. Stadionul este prima mea iubire.

Evident, mă pasionează scrisul și lectura și-mi petrec ore în șir citind sau scriind. Mă atrag romanele din genul thriller și cărțile de poezii. Pe lângă toate acestea, sunt pasionat de gătit și, în familie sunt un mic masterchef. Gătesc orice, de la preparate simple, la adevărate minunății gastronomice.

Merg în fiecare an la pescuit, rămânând și peste noapte cu cortul. De n-ar fi șobolanii căutători de hrană, aș merge mult mai des. Ascult muzică rap și sunt un fan al trupei Paraziții. Dar, nu am reușit până acum să ajung la un concert.
Îmi plac plimbările în aer liber și drumețiile pe munte. Totuși, mă confrunt și cu o frică de înălțime teribilă, ceea ce nu-mi permite să-mi fac de cap la altitudini mari.

Deși merg și la mare, nu-mi place deloc. Mi-e frică de apă și nu știu să înot. Singurul motiv pentru care merg la mare este, probabil, berea de la terasa hotelului.
Un alt lucru important pe care îl posed este sinceritatea. Fapt care mă face să detesc minciuna. În lumea de acum, însă, sinceritatea este considerată un defect.

1. Cum a apărut ideea cărții tale? Ce înseamnă cu adevărat titlul Poezie între patru pereți?

 Ideea publicării cărții mele apărut în momentul în care am sesizat faptul că teancul manuscriselor se îngroașă considerabil. Iar din momentul acela, gândul publicării unei cărți a fost primordial pentru mine.
Titlul „Poezie între patru pereți” reprezintă, zic eu, o întreagă viață. Fiindcă ne naștem între patru pereți, creștem între patru pereți, plecăm din această lume între patru pereți și, scriem poezie între patru pereți. Deci, acei patru pereți ne țin companie în multe momente ale vieții, poate în cele mai importante. Trăim clipe minunate alături de pereții goi. Totodată, se întâmplă ca numai acei pereți să ne asculte, să ne fie alături. Trebuie să ne simțim bucuroși că îi avem.
Cei patru pereți mi-au fost alături pe parcursul scrisului poeziilor prezente în carte, iar titlul „Poezie între patru pereți” mi s-a părut cel mai potrivit pentru poeziile mele, în mare parte triste și melancolice. Totodată, titlul reprezintă dramatismul epocii în care trăim.

2. Cum a început toată această călătorie a scrisului și publicării romanelor tale?

Primele versuri au fost scrise la o vârstă destul de fragedă, 9-10 ani. Îmi amintesc faptul că doamna educatoare a organizat un mic concurs de versuri, iar catrenul meu a impresionat-o cel mai mult. Apoi, în anii gimnaziului, l-am descoperit pe Mihai Eminescu, iar el m-a făcut să mă îndrăgostesc de poezie. Pentru asta i-am dedicat prima poezie prezentă în volumul meu, intitulată „Un geniu, un Eminescu”. Obișnuiam să scriu poezii despre echipa de fotbal favorită, dar, nefiind mulțumit de felul în care ieșeau, le-am aruncat pe toate. Eram, oarecum, frustrat. Nu reușeam să scriu o poezie la fel de bună ca cele ale marilor poeți. Până pe la 15 ani, nu am mai scris aproape deloc. Dar, citind tot mai mult, s-a mărit și interesul pentru scris și am început să scriu din nou, de data aceasta mult mai bine pregătit. Am avut „norocul” să trăiesc niște dezamăgiri profunde, iar asta i-a oferit condeiului exact ceea ce aștepta: suferință. Așa au luat naștere cele mai bune poezii.
Evident, ca orice scriitor amator, îmi doream și eu să-mi văd numele pe o carte. Dar visul meu părea mult prea departe. Odată cu începerea tehnoredactării, visul s-a apropiat ușor de mine. Am început să văd cu alți ochi poeziile scrise, iar publicare părea la un mail distanță. Însă, aveam prea puține poezii pentru a le integra într-o carte. Lucrul acesta s-a rezolvat în timp. Am început să scriu mai des și mai mult. Iar atunci când am observat că am un număr mare de poezii, ceea ce avea să urmeze a fost evident: publicarea.
Mi-am luat inima-n dinți și am trimis manuscrisul unor edituri de nivel mediu, căutând în paralel și edituri unde se publică în întregime pe cheltuiala autorului. Fiind refuzat de editurile cunoscute, m-am îndreptat către o editură mai mică, Letras, unde am putut să pun la punct toate detaliile într-un timp scurt. Și, iată, acum ofer un interviu despre propria mea carte, propriul vis. Cel mai mare vis pe ca l-am avut vreodată. Nu-mi vine să cred că mi l-am îndeplinit așa de repede. În scurt timp, îmi vedea cartea într-o librărie. Iar acest lucru este minunat. Probabil, decizia de a publica a fost cea mai înțeleaptă decizie luată până în prezent.

3. Ce te inspiră să continui să scrii?

Sunt inspirat de natură. Iubesc natura. Ador să privesc cerul și să ascult ploaia, să-i ascult cântecul. Mai sunt inspirat de oameni, de fetele frumoase cu care mă intersectez, și de dragoste. Privitul în zare, cred eu, a stat la baza multor poezii și, cum am spus și într-o poezie(„Privind în zare”), privitul în zare este una dintre plăcerile lumești.

4. De ce ai ales anonimatul? Crezi că cineva te va judeca sau te va privi altfel dacă ar ști cine ești cu adevărat?

 Am ales această metodă  de teamă să nu fiu judecat precum un copil. Pentru că, deși mai am foarte puțin până la aniversarea a 19 ani de viață, din punct de vedere fizic, sunt un copil. Iar oamenii, în general, mă tratează ca pe un copil, deși am o gândire mai matură decât a multor adulți. Iar anonimatul mi-a fost la îndemână și nu l-am putut refuza.
Bineînțeles, mi-am propus să fiu foarte deschis cu viitorii mei cititori și să stabilesc o legătură frumoasă cu aceștia. Îmi doresc să-mi înving frica de public și să am o lansare pe cinste, a următorului meu volum. Iar pentru cei care doresc să vadă cine se ascunde în spatele cărții, las cu drag profilurile mele de Facebook și Instagram:  facebook.com/valentinmihaila11 instagram.com/autorvalentinmihaila
Pentru cei care vor dori să mă vadă în carne și oase, voi încerca să-mi adaug volumul de poezii în raftul celor de la Expo Book Title și să-mi fac și eu apariția, la Gaudeamus 2018 de la București.

5. Cum îți vizualizezi viitorul peste 5 ani, ca scriitor?

Peste 5 ani mă văd un poet cu cel puțin două volume publicate și, sper eu, un scriitor mult mai vesel decât în prezent. Mă văd un poet contemporan apreciat și o persoană mult mai sigură pe sine. Pentru a se concretiza aceste lucruri, voi munci mult și nu mă voi lăsa doborât de obstacolele care, probabil se vor ivi în drumul meu.

6. De ce poeziile tale sunt presărate cu tristețe? De ce ar alege un poet să se refugieze în obscuritate și nu în lumină?

Poeziile mele sunt triste fiindcă eu sunt trist. Tristețea mea se evidențiază cel mai bine în versuri. Am ales această obscuritate datorită singurătății exacerbate care-mi domină existența. Conviețuiesc împreună cu ea de mulți ani, între patru pereți. Încerc să profit de ea pe cât posibil, scriind. Trebuie să iau de la ea ceea ce-mi oferă: versuri dramatice. Mă simt bine descărcându-mi tristețea în poezie. O privesc ca pe o binecuvântare. O șansă oferită cu un singur scop: acela de a scrie. Dacă nu eram trist, nu mai scriam poezii triste și, volumul despre care discutăm acum nu mai exista. Poate avea, însă, șansa să prindă viață un volum ceva mai vesel. Exista în același timp posibilitatea să nu fie scrisă nicio poezie, ceea ce n-ar mai fi dus la îndeplinirea visului. În viitor, schimbându-mi-se starea, poate voi scrie și poeme generate de veselie. Dar, până atunci, profit pe deplin de singurătatea care-mi conduce sufletul.

7. Care este cartea ta preferată și de ce?

Cartea mea preferată este „Hoțul de cărți” , scrisă de Markus Zusak. Mi se pare cel mai bun roman pe care l-am citit până în prezent. Deși este o carte masivă, se citește foarte ușor. Naratoarea neobișnuită, moartea, știe cum să te țină captiv pe tot parcursul lecturii. M-a impresionat foarte mult pasiunea lui Liesel Meminger pentru cărți și, de asemenea, riscurile pe care și le-a asumat, făcând tot ce era posibil pentru a avea propriile ei cărți. A fost o călătorie fantastică în anii celui de-Al Doilea Război Mondial, alături de un personaj foarte bine construit, Liesel, și de pasiunea pentru lectură. Este cartea pe care aș lua-o cu mine pe o insulă pustie.

8. Ai visat vreodată versuri care au fost ulterior concretizate în poezii?

Sincer, nu. Dar mi-aș dori să am astfel de vise. De multe ori am impresia că mi se dictează versuri și chestia asta e destul de bizară. Stau liniștit și mă ocup cu totul altceva și, deodată, aud un vers care mi se pare genial, iar din acel vers ia naștere o poezie somptuoasă. Îmi plac ciudățeniile acestea. Mă bucur că le am.

9. Scrii la viitoarea ta carte? Dacă da, ai dori sa împărtășești cu noi despre ce este vorba? 

Da, scriu pentru al doilea volum de poezii. Nu m-am hotărât, încă, în privința titlului. În mare parte, vor fi poezii din aceeași categorie cu cele prezente în „Poezie între patru pereți”. Desigur, publicarea celui de-al doilea volum va depinde și de succesul primului volum. Eu am mare încredere în poeziile publicate în „Poezie între patru pereți”. Sper că volumul meu va face o impresie foarte bună și va fi îndrăgit de către cititori.

10. Ți s-a închis vreodată o ușă ce te-a făcut, chiar și pentru câteva zile, saărenunți la visul tău? Ce te-a făcut să continui?

Sigur, mi s-au închis toate ușile editurilor cărora le-am trimis manuscrisul meu. Am avut câteva zile în care m-am gândit la faptul că aceste refuzuri evidențiază lipsa calității mele de poet, dar apoi m-am gândit la marile operele literare care au fost refuzate de 10-15 ori de către edituri. Dacă scriitorii s-ar fi considerat complet idioți după atâtea refuzuri, cum am mai fi beneficiat noi de acele capodopere? Ce s-ar fi întâmplat dacă Max Brod i-ar fi îndeplinit ultima dorință lui Franz Kafka, și ar fi ars toate manuscrisele în care scriitorul nu credea absolut deloc?
Aceste lucruri m-au ambiționat. Dacă marii scriitor au încercat până când o ușă s-a deschis timid, atunci și eu trebuie să încerc și să nu renunț la visul meu. Am ales, însă, o metodă mai simplă: mi-am publicat singur cartea, investindu-mi toate economiile. Asta pentru a scăpa de acea așteptare infinită a unui răspuns pe e-mail. Dacă va avea succes cartea mea, vor veni editurile la mine, nu mă voi ruga eu de ele.

Și cum îmi doresc ca acest interviu să fie unul deosebit, te provoc să ne spui ceva despre tine, ceva ce nimeni nu știe.

O provocare în adevăratul sens al cuvântului. Ceea ce cred eu că nu știe nimeni despre mine este că mi-e frică de întuneric și de toate vietățile, mai mult sau mai puțin minuscule, care pot circula liniștite prin acesta.


Îi mulțumim lui Valentin pentru că și-a rupt din timpul lui pentru a răspunde la întrebările noastre și îi urăm succes în continuare în carierea sa de scriitor și poet.

                                                                                                                                 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu