29 apr. 2018

De vorbă cu Ciprian Pop, autorul cărții „Fraiero!”

Încă de când a început activitatea Editura Quantum, am fost un mic spion ce se afla în obscuritate și urmărea fiecare carte nou apărută, iar acum ceva timp m-a făcut curioasă un nou titlu dintr-o nouă colecție (+18).
Romanul Fraiero! scris de Ciprian Pop a apărut de curând și așteaptă a fi citit de cât mai mulți dintre voi.
Așadar, astăzi l-am supus pe Ciprian unui mic interogatoriu, pentru a vă da șansa să îl descoperiți mai bine pe omul din spatele cărții.
Pentru început, l-am rugat pe Ciprian să încerce a se descrie în zece fraze. Provocare acceptată.

Sunt un om simplu, am un metru și șaizeci de centimetri, deci n-am cum să mă dau mare. Sunt clujean, am 26 de ani și am terminat Facultatea de Automatică și Calculatoare, iar în prezent lucrez ca programator. Mai nou, sunt și scriitor. Da, știu că parcă nu se pupă. Și mie mi s-a părut ciudat la început, dar m-am obișnuit cu ideea. După ce o să citești cartea o să te obisnuiești cu felul meu de a fi, și vei afla tot ce vrei să știi despre mine (sau nu vrei).

1. Cum a apărut ideea cărții Fraiero!?

Ideea acestei cărți a apărut, într-o seară, din gura unuia dintre cei mai buni prieteni ai mei, Ionuț, care, mi-a dezvăluit un secret pe care îl ținea ascuns față de mine, iar mai apoi mi-a spus “Cipri, ceea ce ai trăit tu, poate să fie o carte de succes!”. Așa a apărut ideea cărții Fraiero.

2. Cum a început toată această călătorie a scrisului și publicării romanului tău?

În momentul în care mi-a dezvăluit Ionuț ceea ce îmi ascundea de o perioadă bună de timp, am așteptat să plece de la mine de acasă, iar apoi m-am apucat de scris. Timp de doi ani și jumătate, în nopțile în care nu aveam somn mă puneam la birou și îmi transferam trăirile într-un document, pe laptop. Rareori am scris pe timpul zilei, preferând liniștea nocturnă.

3. Ce te inspiră să scrii și te face în același timp să continui să construiești propria ta lume?

Întâmplările trăite de mine sunt singura mea sursă de inspirație. În momentul în care o să încep să am o viață monotonă, care să nu-mi mai fie sursă de inspirație, atunci nici nu cred că o să mai scriu.


4. Acest titlu interesant este atribuit unei foste relații, care poate nu a fost ceea ce te așteptai?

Prefer să las cititorul să descopere răspunsul la această întrebare.
Totodată, am observat că a prins foarte bine la public în momentul în care am creat pagina cărții pe Facebook, cu aceeași denumire, FRAIERO. Pe pagină, găsești în mare parte citate din carte, iar cei peste 10.000 de urmăritori pe care îi are pagina în doar 3 luni de la lansare, demonstrează calitatea conținutului.

5. Cum îți vizualizezi viitorul ca scriitor?

Viitorul meu ca scriitor depinde de felul cum o să decurgă viața, deoarece scriu doar despre faptele pe care le traiesc. De meserie sunt programator, deci există posibilitatea ca până peste 5 ani să mai scriu încă 5 cărți sau poate niciuna. Asta depinde doar de cât de intens sau de monoton o să-mi trăiesc viața.

6. Ce reprezintă cu adevărat femeia în societatea noastră? Cum se diferențiază ea de femeia din cartea ta?

Eu sunt de parere că femeia reprezintă partea frumoasă, partea mai blândă și mai iubitoare în societate. Dar peste tot și în orice, există excepții. "Fraiero" cuprinde mai multe tipuri de femei ale societății din ziua de azi, tocmai de aceea presimt că foarte multă lume o să se regăsească în această carte.

7. Ce reprezintă pentru tine o carte bună? 

O carte bună este acea carte care îți miscă starea, care trezește în tine emoția căutată de mult timp. Important este să ai starea necesară ca să citești acel gen de carte, altfel este posibil să nu îți placă, cu toate că poate alți cititori spun că este o carte foarte bună.

8. Ai un personaj cu care te indentifici foarte bine din carte?

Da, cu mine. Sunt chiar eu în carte.

9. Scrii la viitoarea ta carte? Dacă da, ai dori sa împărtășești cu noi despre ce este vorba? 

În mare parte am terminat de scris Fraiero! vol. II. Am scris-o în aceeași perioadă în care am scris și volumul întâi, prin anii 2015-2016. Prevăd o nouă lansare de carte anul viitor.

Câteva fragmente din Fraiero!, volumul 2:
„Şi exact când mi-a spus să nu mă opresc, m-am oprit. M-am oprit, m-am ridicat din pat şi m-am uitat la ea. Foarte speriată, s-a întors dintr-o dată către mine, s-a uitat în ochii mei şi m-a întrebat:
-Ce mă-ta faci?
-Ţi-am spus că am examen, iar la ora 11:00 trebuie să plec. Este fix deja.
-Treci şi termină-mă!, a urlat în timp ce s-a ridicat în picioare şi m-a prins de pantaloni.
-Îmi pare rău pentru tine. Azi, nu. Ţi-am zis de ieri că am examen, i-am spus zâmbindu-i ironic.
-Niciun examen, termină-mă şi apoi plecăm!
-Te termini singură dacă vrei, oricum eşti obişnuită cu asta.
-Da? Bine! Aşa să fie. Lasă că vezi tu. Hai! Hai să plecăm!
-Nu fă figuri pentru că ţi-am spus de ieri că am examen. Hai că mă grăbesc.
-Bine, Cipri. Să nu uiţi! Dacă tot mergi în centru, mă laşi şi pe mine acolo?
-Da, dar hai să ne grăbim puţin pentru că nu vreau să întârziu.
Am lăsat-o în centru, iar eu m-am dus la examen. Satisfacţia pe care o aveam în acel moment, era una de învingător. Simţeam că parcă am învins sistemul. Știam că i-am dat gândurile peste cap. Mă simţeam împlinit că am putut să spun NU şi că am putut să mă opresc când am vrut eu, nu când a vrut ea. Ştiam că o va face să mă dorească şi mai tare. Şi-am realizat că am avut dreptate exact în acea seară, atunci când m-a sunat din nou.”

--------------------------

„Cu un nivel de alcoolemie în aerul expirat care putea să topească fiolele, cu un creier precum un burete îmbibat în alcool și aflat într-un cap prost care a încetat să mai gândească cedând locul celuilalt cap, cu un ficat care se comporta precum un pește balon în lipsa apei, cu un stomac dilatat şi compartimentat pe diferite tipuri de băuturi precum rafturile din Metro, cu ochii la fel de deschişi precum la naştere şi cu picioarele mai fragile decât beţele de schi pe care le bagă Drăguşanu în pantofi; stăteam la bar. Într-un cuvânt, eram exact ca barul. Lemn.”

---------------------------

„Mi-am continuat poveştile cu Ionuţ şi Andrei, nepăsându-mi de cele două domnişoare care ne zâmbeau de la masă. După vreo oră, a venit din nou la mine una dintre ele şi şi-a pus mâna pe spatele meu.
-Cipri, uite, prietena mea şi-a găsit pe cineva cu care să meargă la un hotel acuma. A zis că merge doar dacă mă duc şi eu.
-Păi şi atunci de ce nu mergi?
-Cum să mă duc singură? i-am spus că merg doar dacă vii şi tu cu mine.
M-am blocat.
-Cum să vin cu tine? Adică toţi patru...
-Nu, mă. Tipul cu care a vorbit, a închiriat două camere. Una pentru ei şi una pentru noi. Prietena mea e afară, acum a chemat taxi. El deja este la hotel şi ne aşteaptă. Hai, te rog.
S-a deschis uşa de la bar, şi-a băgat capul prietena ei şi a urlat:
-Hai odată, că a ajuns taxiul!
Voiam să mă duc, dar parcă voiam şi să mai stau cu băieţii să beau, aşa că pentru prima dată în acea seară, am ales prost.
-Nu vin. Am ieşit cu băieţii şi nu ar fi frumos să plec aşa, i-am zis eu.
-Te rog din suflet. Promit că o să ai orice vrei. Doar hai. Şi alcool şi absolut orice. Nu mai pot sta, că a ajuns taxiul. Dă-mi numărul tău! O să te sun ca să îți spun hotelul și numărul camerei.”

10. Ți s-a închis vreodată o ușă ce te-a făcut, chiar și pentru câteva zile, să renunți la visul tău? Ce te-a făcut să continui?

Mi s-au închis multe uși în nas, unele chiar și după ce călcasem pe prag, dar ambiția m-a determinat să continui și să nu renunț. Îmi proiectam în minte imagini cu visul pe care voiam să-l transform în realitate, iar asta mă ambiționa și mai tare să lupt pentru ceea ce-mi doream.


Și cum îmi doresc ca acest interviu să fie unul deosebit, te provoc să ne spui ceva despre tine, ceva ce nimeni nu știe.

Ceea ce îți spun acum chiar nu știe nimeni.
Îmi doream atât de mult să lansez această carte, încât, după ce m-au sunat cei de la editură și mi-au spus că le-a plăcut foarte mult ceea ce au citit, am plâns de fericire vreo 10 minute singur în camera mea.

Fragment din introducerea cărții Fraiero!, vol. I:

“De  vreo  câteva  luni,  am  observat  că  vorbea  cu  o persoană  (cel  mult  femeie),  trecută  „Q”  în  telefon.  Asta, dacă  nu  şi-a  băgat  celălalt  număr  în  agendă,  ca  să  mă  facă să  cred  că  se  conversează  şi  el  cu  cineva pentru  prima  dată în  viaţa  lui.  Până  atunci,  nu  l-am  întrebat  cu  cine  pierdea vremea,  pentru  că  nu  eram  curios,  dar,  ţinând  cont că  era  la  mine  acasă şi  încercam  să  am  un  dialog  cu  el,  iar  el  era  tot  cu  ochii  în  telefon,  m-am  enervat.
—  Tot  cu  Q  vorbeşti?  l-am  întrebat  răspicat.
—  Da,  mi-a  zis,  ridicând  ochii  din  telefon  şi  zâmbind.
—  Cine  e?
—  O  fată.
—  Du-te,  mă,  nu  te  cred!  Are  mâini?
—  Surprinzător  pentru  tine,  are.
—  Dar  umblă  în  ele,  l-am  completat  eu.
—  Da,  mă,  mi-a  zis,  pufnind  în  râs.
—  Bravo,  i-am  spus  exact  ca  unui  câine  care  tocmai  a executat  o  comandă.  Cine  e?
—  Nu  ştiu.
—  Cum  mă-ta  nu  ştii,  atâta  timp  cât  vorbeşti  cu  ea?  Ai format  un  număr  la  întâmplare,  i-ai  dat  mesaj,  ţi-a  răspuns şi  de  atunci  tot  vă  scrieţi?  Eşti  idiot?
—  Nu  pot  să  îţi  spun  cine  e.
—  Asta  este  altceva.  De  ce  nu  poţi  să  îmi  spui?
—  I-am  promis  că  nu  o  să  spun  la  nimeni,  mi-a  zis sec.
—  Bine,  dar  ştiu  să  ţin  un  secret,  n-o  s-o  anunţ,  eşti culmea.
—  Nu  pot,  Cipri,  serios.
—  Măcar  vă  futeţi?  Fii  sincer!
—  Da,  mi-a  zis,  zâmbind larg şi  mândru  de  el.
M-am  blocat.  Voiam  neapărat  să  aflu  cu  cine  şi-o  trăgea  Ionuț.  Orice  fel  de  tras  era.  Cu  arma,  cu  arcul sau  pe  nas.
—  Şi  nu  îi  spui  lui  Cipri  cu  cine  ţi-o  tragi?  l-am  întrebat  eu.
—  I-am  jurat  că  nu  voi  spune  nimănui  despre  noi.
—  Bun.  Fii  atent!  i-am  spus  eu.  Nu  îmi  spui  cine  este,  pentru  ca  i-ai  jurat.  Dar  eu  îţi  pun  trei  întrebări despre  ea  şi  tu  îmi  răspunzi  cu  „da”  sau  „nu”.  OK?
—  OK.
M-am  gândit  să-i  zic  trei  nume  de  fete  pe  care  le-aş  fi  crezut  în  stare  să  facă  sex  cu  el  fără  să  fie  plătite.  Dar  dacă  nu  le  nimeream?  O  beleam.  Aşa  că  m-am  gândit  să  îi  pun  trei  întrebări  care  să  fie  atât  de  adânc  înfipte  în  viaţa  lui  pe  cât  erau  şi  de  tare  strâns  legate  de  prietenia  noastră.  Astfel,îmi  puteam  da  seama  cine  era  făptaşa.  Fără  să  mai  stau  pe  gânduri,  am  început.
—  Studentă  sau  elevă?
—  Elevă.
—  La  liceul  unde  am  învăţat  noi?
—  Nu.
—  E  singură  sau  e  într-o  relaţie?
—  Are  iubit.
Aveam  detaliile,  dar  nu  mă  prindeam.  Aveam  nevoie  de  ceva  mai  mult.  Un  fel  de  extra  tot  sau  măcar  un  extra  sos,  dar  Ionuţ  nu  voia  să  îmi  spună  nici  în  ruptul  capului. Îmi  venea  să  îi  dau  un  pumn,  apoi  să  îi  iau  telefonul,  dar  îmi  era  frică.  Dacă  nu  adormea  din  primul  pumn?  O  beleam?  Sigur  că  da.  După  câteva  ore  în  care  am  încercat  să  îl  conving  să  îmi  mai  dea  măcar  câteva  detalii,  a  plecat  acasă,  lăsându-mă  în  aşteptare  ca  pe-o  viză  pentru  America.  Spre  seară,  m-am  pus  în  pat,  încercând  să  adorm,  dar  gândul  îmi  era  doar  la  acea  fată  misterioasă.  Gânduri,  nume,  posibilităţi,  compatibilităţi,  întâlniri,  minciuni,  promisiuni,  toate  mi-au  trecut  prin  minte.  Mă  simţeam  ca  Shaggy  la  finalul  unui  episod din  Scooby  Doo.  Voiam  să  dau  jos  odată  masca  aia  nenorocită  şi  să  văd  cine  era.  Cine  dracu`  era?  Am  adormit  gândindu-mă  la  ea.
Cel mai  grav  a  fost  dimineaţă,  când  m-am  trezit  la  fel  de  curios.  Am  crezut  că  măcar  îngerul  meu  păzitor  o  să-i  pese  de  mine şi  o  să  se  îndure şi  să  îmi  lase  un  bilet  pe  birou  cu  numele  pe  care  îl  căutam,  dar  n-a  fost  să  fie.  Am  început  să  mă  îndoiesc  de  existenţa  acestui  îngerul păzitor,  fiindcă,  dacă  mă  gândesc  mai  bine,  n-a  fost  niciodată  lângă  mine  în  clipe  grele.  Dar  i-am  găsit  o  scuză  şi  de  data  asta.  Probabil  că  era  plecat  să  bea  nişte  beri  în  locul  meu,  ţinând  cont  că  nu  ieşisem  nicăieri  cu  o  seară  înainte. 
Până  spre  după-masă,  m-am  tot  gândit  la  identitatea  acelei  domnişoare.  Credeam  că  totul  este  în  zadar,  însă,  la  un  moment  dat,  îngerul  meu  păzitor  s-a  întors  de  la  plimbare  şi  mi-a  şoptit  să  intru  pe  Facebookul  lui  Ionuț,  să  văd  ce  prieteni  are  şi  să-i  compar  cu  tiparul  realizat  mental. De,  fapt  m-am  uitat  doar  la  jumătate,  căci  pe  bărbaţi  i-am  scos  din  schemă.  După  câteva  ore  de  muncă  am  reuşit  să  termin  lista.  Când  am  privit-o  am  rămas  şocat.  Un  nume  îmi  sări  în  ochi.  Eram  uimit.  Nu-mi  era  străină.  Nu-mi  era  deloc  străină  şi  nu  voiam  să  fie  ea.  L-aş fi  sunat  şi  l-aş fi  întrebat  pe  Ionuț,  dar  îmi  era  groază  ca  nu  cumva  să-mi  dea  un  răspuns  afirmativ.  Chiar  nu  îmi  doream  să  fie  ea.  Nu  era  bine  dacă  aveam  dreptate.  Nici  măcar  nu  i-am pronunţat  numele  cu  voce  tare.  Asta,  şi  pentru  că  nu  sunt  nebun  şi  nu  vorbesc  singur  prin  casă.  Am  mototolit  foaia  şi  am  aruncat-o,  repetându-mi  în  gând  „Te  rog!  Să  nu  fie  ea!  Nu  cred  că  a  făcut  asta.  Nu  cred  că  s-a  culcat  cu  ea!”.  Şi  totuşi,  într-un  final,  după  ce  m-am  calmat,  mi-am  făcut  curaj  şi  l-am  sunat.
—  Când  termini  cu  munca,  să  treci  pe  la  mine,  avem  ceva  de  discutat.
A  trecut  o  oră  şi  a  apărut.  A  fost  cea  mai  lungă  oră  din  viața  mea.  Mă  uitam  la  ceasul  de  pe  perete  şi,  când  vedeam  cât  de  lent  se  mişcă  secundarul,  îmi  venea  să  îl  dau  jos,  să  văd  dacă  nu  cumva  scria  pe  el  „Made  in  Ardeal”.  Vreo  două  zile  a  durat  acea  oră. 
—  Intră!  Aşează-te,  vreau  să  discutăm  ceva!  i-am  spus,  zâmbindu-i  ironic.
—  Despre?  m-a  întrebat  el.
—  Despre  ceea  ce  am  discutat  ieri.
—  Aşa.  Ce  vrei  să  discutăm? 
—  Adică?
—  Despre  Q.
Nu  ştiam  dacă  să  îl  iau  pe  ocolite  sau  să  fiu  direct.
—  Ionuţ,  azi  ţi-am  studiat  profilul  de  Facebook  şi,  dintre  toţi  prietenii  tăi,  doar  una  singură  se  încadrează perfect  la  ce  mi-ai  zis  aseară.  Te  rog,  spune-mi  că  nu-i  ea.
Mi-a  zâmbit  cu  gura  până  la  urechi,  dar  nu  voia  să  lase  garda  jos  şi  să  recunoască.  I-am  citit  în  ochi  că  se  simţea  cu  musca  pe  căciulă,  şi  nici  măcar  nu  avea  căciulă.
—  Spune-mi!  Ea  e?  l-am  întrebat  din  nou.
El  continua  să  zâmbească.  Dar  ştii  cum  zâmbea?  De  parcă  era  preşedintele  ţării  şi  tocmai  rostise  cuvântul  „ghinion”.
—  Nu  ştiu  la  cine  te  gândeşti,  mi-a  zis.
—  Ba  da,  ştii.  Nu  te  face  că  nu  ştii!
—  Ţi-am  spus  că  nu  pot  să  confirm,  dacă  tu  crezi  că  e  singura...
Am  rămas  şocat,  cu  toate  că  mă  aşteptam  să  fie  ea.
—  Nu-mi  vine  să  cred,  jur!  Nu  mă  aşteptam  de  la  tine.  Au  trecut  doar  câteva  luni  de  când  nu  am  mai  vorbit  cu  ea!  Cum  ai  putut?!  De  asta  ai  trecut-o  în  agendă  aşa,  ca  să  nu  mă  prind  eu.  Poţi  să  începi  să-mi  explici.  Ai  multe  să-mi  povesteşti,  i-am  spus  eu,  aprinzându-mi  o  ţigară.
—  Fii  atent,  Cipri,  totul  a  început  aşa...”


Îi mulțumim lui Ciprian pentru că și-a rupt din timpul lui pentru a răspunde la întrebările noastre și îi urăm succes în continuare în carierea sa de scriitor. 

Cartea Fraiero! este acum disponibilă pe site-ul Editurii Quantum.

Imagini pentru quantum editura

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu