Romanul Fraiero! scris de Ciprian Pop a apărut de curând și așteaptă a fi citit de cât mai mulți dintre voi.
Așadar, astăzi l-am supus pe Ciprian unui mic interogatoriu, pentru a vă da șansa să îl descoperiți mai bine pe omul din spatele cărții.
Pentru început, l-am rugat pe Ciprian să încerce a se descrie în zece fraze. Provocare acceptată.
Sunt un om simplu, am un metru și șaizeci de centimetri, deci n-am cum să mă dau mare. Sunt clujean, am 26 de ani și am terminat Facultatea de Automatică și Calculatoare, iar în prezent lucrez ca programator. Mai nou, sunt și scriitor. Da, știu că parcă nu se pupă. Și mie mi s-a părut ciudat la început, dar m-am obișnuit cu ideea. După ce o să citești cartea o să te obisnuiești cu felul meu de a fi, și vei afla tot ce vrei să știi despre mine (sau nu vrei).
1. Cum a apărut ideea cărții Fraiero!?
Ideea acestei cărți a apărut, într-o seară, din gura unuia dintre cei mai buni prieteni ai mei, Ionuț, care, mi-a dezvăluit un secret pe care îl ținea ascuns față de mine, iar mai apoi mi-a spus “Cipri, ceea ce ai trăit tu, poate să fie o carte de succes!”. Așa a apărut ideea cărții Fraiero.
2. Cum a început toată această călătorie a scrisului și publicării romanului tău?
În momentul în care mi-a dezvăluit Ionuț ceea ce îmi ascundea de o perioadă bună de timp, am așteptat să plece de la mine de acasă, iar apoi m-am apucat de scris. Timp de doi ani și jumătate, în nopțile în care nu aveam somn mă puneam la birou și îmi transferam trăirile într-un document, pe laptop. Rareori am scris pe timpul zilei, preferând liniștea nocturnă.
3. Ce te inspiră să scrii și te face în același timp să continui să construiești propria ta lume?
Întâmplările trăite de mine sunt singura mea sursă de inspirație. În momentul în care o să încep să am o viață monotonă, care să nu-mi mai fie sursă de inspirație, atunci nici nu cred că o să mai scriu.
4. Acest titlu interesant este atribuit unei foste relații, care poate nu a fost ceea ce te așteptai?
Prefer să las cititorul să descopere răspunsul la această întrebare.
Totodată, am observat că a prins foarte bine la public în momentul în care am creat pagina cărții pe Facebook, cu aceeași denumire, FRAIERO. Pe pagină, găsești în mare parte citate din carte, iar cei peste 10.000 de urmăritori pe care îi are pagina în doar 3 luni de la lansare, demonstrează calitatea conținutului.
5. Cum îți vizualizezi viitorul ca scriitor?
Viitorul meu ca scriitor depinde de felul cum o să decurgă viața, deoarece scriu doar despre faptele pe care le traiesc. De meserie sunt programator, deci există posibilitatea ca până peste 5 ani să mai scriu încă 5 cărți sau poate niciuna. Asta depinde doar de cât de intens sau de monoton o să-mi trăiesc viața.
6. Ce reprezintă cu adevărat femeia în societatea noastră? Cum se diferențiază ea de femeia din cartea ta?
Eu sunt de parere că femeia reprezintă partea frumoasă, partea mai blândă și mai iubitoare în societate. Dar peste tot și în orice, există excepții. "Fraiero" cuprinde mai multe tipuri de femei ale societății din ziua de azi, tocmai de aceea presimt că foarte multă lume o să se regăsească în această carte.
7. Ce reprezintă pentru tine o carte bună?
O carte bună este acea carte care îți miscă starea, care trezește în tine emoția căutată de mult timp. Important este să ai starea necesară ca să citești acel gen de carte, altfel este posibil să nu îți placă, cu toate că poate alți cititori spun că este o carte foarte bună.
8. Ai un personaj cu care te indentifici foarte bine din carte?
Da, cu mine. Sunt chiar eu în carte.
9. Scrii la viitoarea ta carte? Dacă da, ai dori sa împărtășești cu noi despre ce este vorba?
În mare parte am terminat de scris Fraiero! vol. II. Am scris-o în aceeași perioadă în care am scris și volumul întâi, prin anii 2015-2016. Prevăd o nouă lansare de carte anul viitor.
Câteva fragmente din Fraiero!, volumul 2:
„Şi exact când mi-a spus să nu mă opresc, m-am oprit. M-am oprit, m-am ridicat din pat şi m-am uitat la ea. Foarte speriată, s-a întors dintr-o dată către mine, s-a uitat în ochii mei şi m-a întrebat:-Ce mă-ta faci?
-Ţi-am spus că am examen, iar la ora 11:00 trebuie să plec. Este fix deja.
-Treci şi termină-mă!, a urlat în timp ce s-a ridicat în picioare şi m-a prins de pantaloni.
-Îmi pare rău pentru tine. Azi, nu. Ţi-am zis de ieri că am examen, i-am spus zâmbindu-i ironic.
-Niciun examen, termină-mă şi apoi plecăm!
-Te termini singură dacă vrei, oricum eşti obişnuită cu asta.
-Da? Bine! Aşa să fie. Lasă că vezi tu. Hai! Hai să plecăm!
-Nu fă figuri pentru că ţi-am spus de ieri că am examen. Hai că mă grăbesc.
-Bine, Cipri. Să nu uiţi! Dacă tot mergi în centru, mă laşi şi pe mine acolo?
-Da, dar hai să ne grăbim puţin pentru că nu vreau să întârziu.
Am lăsat-o în centru, iar eu m-am dus la examen. Satisfacţia pe care o aveam în acel moment, era una de învingător. Simţeam că parcă am învins sistemul. Știam că i-am dat gândurile peste cap. Mă simţeam împlinit că am putut să spun NU şi că am putut să mă opresc când am vrut eu, nu când a vrut ea. Ştiam că o va face să mă dorească şi mai tare. Şi-am realizat că am avut dreptate exact în acea seară, atunci când m-a sunat din nou.”
--------------------------
„Cu un nivel de alcoolemie în aerul expirat care putea să topească fiolele, cu un creier precum un burete îmbibat în alcool și aflat într-un cap prost care a încetat să mai gândească cedând locul celuilalt cap, cu un ficat care se comporta precum un pește balon în lipsa apei, cu un stomac dilatat şi compartimentat pe diferite tipuri de băuturi precum rafturile din Metro, cu ochii la fel de deschişi precum la naştere şi cu picioarele mai fragile decât beţele de schi pe care le bagă Drăguşanu în pantofi; stăteam la bar. Într-un cuvânt, eram exact ca barul. Lemn.”
---------------------------
„Mi-am continuat poveştile cu Ionuţ şi Andrei, nepăsându-mi de cele două domnişoare care ne zâmbeau de la masă. După vreo oră, a venit din nou la mine una dintre ele şi şi-a pus mâna pe spatele meu.
-Cipri, uite, prietena mea şi-a găsit pe cineva cu care să meargă la un hotel acuma. A zis că merge doar dacă mă duc şi eu.
-Păi şi atunci de ce nu mergi?
-Cum să mă duc singură? i-am spus că merg doar dacă vii şi tu cu mine.
M-am blocat.
-Cum să vin cu tine? Adică toţi patru...
-Nu, mă. Tipul cu care a vorbit, a închiriat două camere. Una pentru ei şi una pentru noi. Prietena mea e afară, acum a chemat taxi. El deja este la hotel şi ne aşteaptă. Hai, te rog.
S-a deschis uşa de la bar, şi-a băgat capul prietena ei şi a urlat:
-Hai odată, că a ajuns taxiul!
Voiam să mă duc, dar parcă voiam şi să mai stau cu băieţii să beau, aşa că pentru prima dată în acea seară, am ales prost.
-Nu vin. Am ieşit cu băieţii şi nu ar fi frumos să plec aşa, i-am zis eu.
-Te rog din suflet. Promit că o să ai orice vrei. Doar hai. Şi alcool şi absolut orice. Nu mai pot sta, că a ajuns taxiul. Dă-mi numărul tău! O să te sun ca să îți spun hotelul și numărul camerei.”
10. Ți s-a închis vreodată o ușă ce te-a făcut, chiar și pentru câteva zile, să renunți la visul tău? Ce te-a făcut să continui?
Mi s-au închis multe uși în nas, unele chiar și după ce călcasem pe prag, dar ambiția m-a determinat să continui și să nu renunț. Îmi proiectam în minte imagini cu visul pe care voiam să-l transform în realitate, iar asta mă ambiționa și mai tare să lupt pentru ceea ce-mi doream.
Și cum îmi doresc ca acest interviu să fie unul deosebit, te provoc să ne spui ceva despre tine, ceva ce nimeni nu știe.
Ceea ce îți spun acum chiar nu știe nimeni.
Îmi doream atât de mult să lansez această carte, încât, după ce m-au sunat cei de la editură și mi-au spus că le-a plăcut foarte mult ceea ce au citit, am plâns de fericire vreo 10 minute singur în camera mea.
Fragment din introducerea cărții Fraiero!, vol. I:
“De vreo câteva luni, am observat că vorbea cu o persoană (cel mult femeie), trecută „Q” în telefon. Asta, dacă nu şi-a băgat celălalt număr în agendă, ca să mă facă să cred că se conversează şi el cu cineva pentru prima dată în viaţa lui. Până atunci, nu l-am întrebat cu cine pierdea vremea, pentru că nu eram curios, dar, ţinând cont că era la mine acasă şi încercam să am un dialog cu el, iar el era tot cu ochii în telefon, m-am enervat.
— Tot cu Q vorbeşti? l-am întrebat răspicat.— Da, mi-a zis, ridicând ochii din telefon şi zâmbind.
— Cine e?
— O fată.
— Du-te, mă, nu te cred! Are mâini?
— Surprinzător pentru tine, are.
— Dar umblă în ele, l-am completat eu.
— Da, mă, mi-a zis, pufnind în râs.
— Bravo, i-am spus exact ca unui câine care tocmai a executat o comandă. Cine e?
— Nu ştiu.
— Cum mă-ta nu ştii, atâta timp cât vorbeşti cu ea? Ai format un număr la întâmplare, i-ai dat mesaj, ţi-a răspuns şi de atunci tot vă scrieţi? Eşti idiot?
— Nu pot să îţi spun cine e.
— Asta este altceva. De ce nu poţi să îmi spui?
— I-am promis că nu o să spun la nimeni, mi-a zis sec.
— Bine, dar ştiu să ţin un secret, n-o s-o anunţ, eşti culmea.
— Nu pot, Cipri, serios.
— Măcar vă futeţi? Fii sincer!
— Da, mi-a zis, zâmbind larg şi mândru de el.
M-am blocat. Voiam neapărat să aflu cu cine şi-o trăgea Ionuț. Orice fel de tras era. Cu arma, cu arcul sau pe nas.
— Şi nu îi spui lui Cipri cu cine ţi-o tragi? l-am întrebat eu.
— I-am jurat că nu voi spune nimănui despre noi.
— Bun. Fii atent! i-am spus eu. Nu îmi spui cine este, pentru ca i-ai jurat. Dar eu îţi pun trei întrebări despre ea şi tu îmi răspunzi cu „da” sau „nu”. OK?
— OK.
M-am gândit să-i zic trei nume de fete pe care le-aş fi crezut în stare să facă sex cu el fără să fie plătite. Dar dacă nu le nimeream? O beleam. Aşa că m-am gândit să îi pun trei întrebări care să fie atât de adânc înfipte în viaţa lui pe cât erau şi de tare strâns legate de prietenia noastră. Astfel,îmi puteam da seama cine era făptaşa. Fără să mai stau pe gânduri, am început.
— Studentă sau elevă?
— Elevă.
— La liceul unde am învăţat noi?
— Nu.
— E singură sau e într-o relaţie?
— Are iubit.
Aveam detaliile, dar nu mă prindeam. Aveam nevoie de ceva mai mult. Un fel de extra tot sau măcar un extra sos, dar Ionuţ nu voia să îmi spună nici în ruptul capului. Îmi venea să îi dau un pumn, apoi să îi iau telefonul, dar îmi era frică. Dacă nu adormea din primul pumn? O beleam? Sigur că da. După câteva ore în care am încercat să îl conving să îmi mai dea măcar câteva detalii, a plecat acasă, lăsându-mă în aşteptare ca pe-o viză pentru America. Spre seară, m-am pus în pat, încercând să adorm, dar gândul îmi era doar la acea fată misterioasă. Gânduri, nume, posibilităţi, compatibilităţi, întâlniri, minciuni, promisiuni, toate mi-au trecut prin minte. Mă simţeam ca Shaggy la finalul unui episod din Scooby Doo. Voiam să dau jos odată masca aia nenorocită şi să văd cine era. Cine dracu` era? Am adormit gândindu-mă la ea.
Cel mai grav a fost dimineaţă, când m-am trezit la fel de curios. Am crezut că măcar îngerul meu păzitor o să-i pese de mine şi o să se îndure şi să îmi lase un bilet pe birou cu numele pe care îl căutam, dar n-a fost să fie. Am început să mă îndoiesc de existenţa acestui îngerul păzitor, fiindcă, dacă mă gândesc mai bine, n-a fost niciodată lângă mine în clipe grele. Dar i-am găsit o scuză şi de data asta. Probabil că era plecat să bea nişte beri în locul meu, ţinând cont că nu ieşisem nicăieri cu o seară înainte.
Până spre după-masă, m-am tot gândit la identitatea acelei domnişoare. Credeam că totul este în zadar, însă, la un moment dat, îngerul meu păzitor s-a întors de la plimbare şi mi-a şoptit să intru pe Facebookul lui Ionuț, să văd ce prieteni are şi să-i compar cu tiparul realizat mental. De, fapt m-am uitat doar la jumătate, căci pe bărbaţi i-am scos din schemă. După câteva ore de muncă am reuşit să termin lista. Când am privit-o am rămas şocat. Un nume îmi sări în ochi. Eram uimit. Nu-mi era străină. Nu-mi era deloc străină şi nu voiam să fie ea. L-aş fi sunat şi l-aş fi întrebat pe Ionuț, dar îmi era groază ca nu cumva să-mi dea un răspuns afirmativ. Chiar nu îmi doream să fie ea. Nu era bine dacă aveam dreptate. Nici măcar nu i-am pronunţat numele cu voce tare. Asta, şi pentru că nu sunt nebun şi nu vorbesc singur prin casă. Am mototolit foaia şi am aruncat-o, repetându-mi în gând „Te rog! Să nu fie ea! Nu cred că a făcut asta. Nu cred că s-a culcat cu ea!”. Şi totuşi, într-un final, după ce m-am calmat, mi-am făcut curaj şi l-am sunat.
— Când termini cu munca, să treci pe la mine, avem ceva de discutat.
A trecut o oră şi a apărut. A fost cea mai lungă oră din viața mea. Mă uitam la ceasul de pe perete şi, când vedeam cât de lent se mişcă secundarul, îmi venea să îl dau jos, să văd dacă nu cumva scria pe el „Made in Ardeal”. Vreo două zile a durat acea oră.
— Intră! Aşează-te, vreau să discutăm ceva! i-am spus, zâmbindu-i ironic.
— Despre? m-a întrebat el.
— Despre ceea ce am discutat ieri.
— Aşa. Ce vrei să discutăm?
— Adică?
— Despre Q.
Nu ştiam dacă să îl iau pe ocolite sau să fiu direct.
— Ionuţ, azi ţi-am studiat profilul de Facebook şi, dintre toţi prietenii tăi, doar una singură se încadrează perfect la ce mi-ai zis aseară. Te rog, spune-mi că nu-i ea.
Mi-a zâmbit cu gura până la urechi, dar nu voia să lase garda jos şi să recunoască. I-am citit în ochi că se simţea cu musca pe căciulă, şi nici măcar nu avea căciulă.
— Spune-mi! Ea e? l-am întrebat din nou.
El continua să zâmbească. Dar ştii cum zâmbea? De parcă era preşedintele ţării şi tocmai rostise cuvântul „ghinion”.
— Nu ştiu la cine te gândeşti, mi-a zis.
— Ba da, ştii. Nu te face că nu ştii!
— Ţi-am spus că nu pot să confirm, dacă tu crezi că e singura...
Am rămas şocat, cu toate că mă aşteptam să fie ea.
— Nu-mi vine să cred, jur! Nu mă aşteptam de la tine. Au trecut doar câteva luni de când nu am mai vorbit cu ea! Cum ai putut?! De asta ai trecut-o în agendă aşa, ca să nu mă prind eu. Poţi să începi să-mi explici. Ai multe să-mi povesteşti, i-am spus eu, aprinzându-mi o ţigară.
— Fii atent, Cipri, totul a început aşa...”
Îi mulțumim lui Ciprian pentru că și-a rupt din timpul lui pentru a răspunde la întrebările noastre și îi urăm succes în continuare în carierea sa de scriitor.
Cartea Fraiero! este acum disponibilă pe site-ul Editurii Quantum.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu