Tu ce ai face dacă ai fi un albatros? – #CumSaOprestiTimpul

Cu ocazia lansării bestsellerului Cum să oprești timpul, de Matt Haig, Editura Nemira m-a provocat la un exercițiu de imaginație foarte interesant pe care aș vrea să-l împărtășesc și cu voi.

Cum să oprești timpul, romanul lui Matt Haig, este o poveste de dragoste care dăinuie peste secole între un bărbat pierdut în timp și o femeie care îl poate salva, dar și o lecție despre zecile de vieți de care ai nevoie ca să înveți să trăiești cu adevărat.

Tom Hazard are un secret periculos. Poate că arată ca un bărbat de 41 de an, dar din cauza unei boli extrem de rare, trăiește de câteva secole. Din Anglia elisabetană până la Parisul din epoca jazz-ului, de la New York și până la insulele din Oceanul Pacific, Tom a văzut destule și nu-și dorește decât o viață normală. Fiindcă trebuie să își schimbe mereu identitatea ca să rămână în viață, acum are acoperirea perfectă: este profesor de istorie la o școală din Londra. Aici îi poate învăța pe copii despre războaie și vânători de vrăjitoare de parcă nu le-ar fi fost martor. Poate încerca să îmblânzească trecutul, care îl ajunge tot mai repede din urmă.

Adevărata provocare constă în propria imaginație.

Ce s-ar întâmpla dacă aș face parte din Societatea Albatros* și aș putea trăi câteva sute de ani?

*(albatroșii sunt oamenii care îmbătrânesc în raport de 1:10 ani până la 1:15 ani)*

Ce aș alege eu să fac dacă aș avea un timp atât de vast la dispoziție?

În primul și-n primul rând, numai gândul că aș putea trăi atât de mult mă sperie. Oare viața nu ar deveni plictisitoare la un moment dat? Aceeași rutină, aceleași activități, aceeași oameni.

Desigur că timpul este mult mai valoros atunci când știi cum să-l petreci. Dar când ai o pasiune, la care adaugi mai mult timp, rezultatul poate fi unul satisfăcător. Viața nu va mai părea monotonă, ci din contra, îți va da șansa să te descoperi pe tine însuți.

Iată cum aș folosi eu timpul, dacă aș fi un albatros:

Pornind de la un citat care aparține celebrului scriitor, George R.R. Martin, și anume – „Un cititor trăiește o mie de vieți înainte de a muri. Omul care nu citește trăiește doar o singură viață.” – aș putea spune că un cititor oricum trăiește mult mai mult decât oricare alt om. Dar chiar și așa, niciodată nu suntem mulțumiți cu timpul pe care îl avem la dispoziție. Prea multe cărți pe care vrem să le citim și, totodată, prea puțin timp.

Dacă aș fi un albatros, mi-aș valorifica timpul astfel încât să citesc toate cărțile care mă atrag și aș încerca să descopăr cât mai mulți autori cu putință. Ca orice cititor devotat pasiunii sale, lectura ar fi prioritatea mea în ceea ce privește petrecerea timpului. Dacă într-o singură viață un cititor trăiește prin intermediul cărților o mie de vieți, dacă ar fi posibile mai multe vieți, atunci ce s-ar întâmpla?

Dacă aș avea atât de mult timp la dispoziție, m-aș plictisi enorm să locuiesc într-un singur loc. M-aș muta și aș trăi în țări diferite și aș explora cât mai multe culturi și civilizații. Pe lângă pasiunea mea cea mai mare, cititul, îmi place să descopăr și să învăț lucruri noi.

Mi-ar plăcea să găsesc în fiecare loc prin care aș trece ceva memorabil, reprezentativ. Mi-ar plăcea să explorez istoria, tradițiile și obiceiurile țărilor vizitate și, bineînțeles, aș căuta să îmi întâlnesc autorii preferați, care sunt împrăștiați în toată lumea.

Sună ciudat că lucrul pe care l-aș face eu dacă aș avea mai mult timp este de a trăi.
Dar ce este mai frumos decât a te bucura de viață?

De a face ceea ce-ți place, de a merge unde vrei, de a-ți îndeplini propriile vise?

A trăi cu adevărat înseamnă să te lași purtat/ă de instincte, să alegi ceea ce te face fericit și să valorifici fiecare secundă pe care o ai la dispoziție. TU ești regizorul, iar VIAȚA este filmul. Depinde numai de tine cum va fi finalul.

Dacă vrei să înveți cum să trăiești veșnic sau cum să oprești timpul, Matt Haig vine în ajutorul tău cu o carte care promite o poveste captivantă, o meditație asupra timpului, care are un mesaj înduioșător.

Intră în lumea lui Matt Haig, o lume în care timpul nu există, și alătură-te Societății Albatros.

FRAGMENT:

***

Într-o seară, pe la începutul toamnei, Rose a intrat la mine în cameră. Părea obosită. Diferită. Puțin amețită, puțin pierdută.

– Ce s-a întâmplat?

– Un milion de lucruri mărunte. Nu contează.

Am simțit că vrea să-mi spună ceva, dar s-a abținut.

S-a așezat pe pat și m-a întrebat dacă aș putea s-o învăț și pe ea să cânte la lăută. Mi-a zis că, dacă o învăț, îmi va scădea chiria cu cinci penny. Am acceptat. Nu neapărat din cauza chiriei, ci fiindcă foloseam orice scuză ca să stau lângă ea pentru o vreme.

Mai avea o aluniță, precum cele două de pe obraz, între degetul mare și arătător. Mâinile i se pătaseră ușor de la cireșele pe care le mâncase. Mi-am imaginat că o țin de mână. Ce gând copilăresc! Poate creierul îmi rămăsese la fel de crud precum chipul meu.

– E o lăută foarte frumoasă. N-am mai văzut una la fel. Atât de împodobită, a rostit ea.

– Mama a primit-o de la… un prieten. Vezi asta de aici?

I-am arătat cutia de rezonanță frumos ornată, chiar sub coarde.

– Se numește trandafirul.

– Dar nu e decât aer acolo.

Am râs.

– E cea mai importantă parte.

Am învățat-o să cânte doar cu două coarde, înainte și înapoi, ciupind tot mai iute, în ritmul inimii mele. I-am atins brațul. Am închis ochii și m-am speriat de ardoarea sentimentelor mele față de ea.

– Muzica înseamnă timp, i-am explicat. Înseamnă să controlezi timpul.

Când s-a oprit din cântat, a rămas pe gânduri, apoi a continuat:

– Uneori, aș vrea să opresc timpul. Uneori, într-un moment fericit, vreau ca un clopot de biserică să nu mai sune niciodată. Vreau să nu mă mai duc la piață niciodată. Vreau ca graurii să nu mai zboare spre cer… Dar suntem toți la mila timpului. Suntem toți niște coarde, nu?

Mă jur că așa a spus: Suntem toți niște coarde.

Rose era prea bună pentru simplul cules al fructelor. Rose era un filozof în adevăratul sens al cuvântului. Cea mai isteață persoană pe care am cunoscut-o vreodată (și foarte curând aveam să mă întâlnesc cu Shakespeare, iar asta spune multe). Îmi vorbea de parcă aveam vârsta ei și o iubeam pentru asta. Când eram împreună, totul dispărea și mă simțeam calm. Mă echilibra. Îmi găseam pacea doar uitându-mă la ea. Poate așa se explică de ce am privit-o mult timp și cu prea multă febră în ochi. Într-un fel în care oamenii nu se mai privesc. O doream din toate punctele de vedere. Să dorești înseamnă să-ți lipsească. Asta înseamnă. Golul, pustiul din mine, crescuse dincolo de orice margini când mama se înecase. Crezusem că e fără capăt, dar când mă uitam la Rose, începeam să devin puternic din nou, de parcă aveam ceva de care să mă sprijin. Ușurel.

– Vreau să rămâi, Tom.

– Să rămân?

– Da. Să rămâi. Aici.

– Ah!

– Nu vreau să pleci. Grace te place. Și eu te plac. Foarte mult chiar. Ești o binecuvântare pentru amândouă. Locul ăsta era atât de pustiu, iar acum nu mai e.

– Ei bine, și mie îmi place aici.

– Bun.

– Dar într-o zi e posibil să fiu nevoit să plec.

– Și de ce mă rog?

Am vrut să-i mărturisesc pe loc. Am vrut să-i spun că sunt altfel, ciudat, neobișnuit. Că nu voi îmbătrâni ca alți oameni. Am vrut să-i spun că mama nu fusese aruncată de pe cal și că se înecase legată de un scaun, condamnată la moarte pentru vrăjitorie. Am vrut să-i spun despre William Manning. Am vrut să-i spun cât de greu e să te simți vinovat pentru pierderea persoanei pe care o iubești cel mai mult. Să-i povestesc despre frustrarea de a fi un mister chiar și pentru tine însuți. Despre existența unui defect în echilibrul umorilor mele. Am vrut să-i spun că mă cheamă Estienne și că numele de familie e Hazard, nu Smith. Am vrut să-i spun că fusese singura mea oază de liniște de când murise mama. Toate aceste vorbe mi se îngrămădeau în gât, dar nu aveau unde să se ducă.

– Nu am cum să-ți zic.

– Ești un mister ce trebuie rezolvat.

O clipă de nemișcare.

Cântecul unei păsări.

– Te-ai sărutat vreodată cu cineva, Tom?

M-am gândit la prima noapte când îmi dăduse un sărut scurt pe buze.

– Un sărut adevărat, Tom? a clarificat Rose, de parcă mi-ar fi citit gândurile.

Tăcerea mea constituia un răspuns stânjenitor.

– Un sărut, a continuat ea, e ca muzica. Oprește timpul în loc…

***