Colivia regelui este cel de-al treilea volum al seriei Regina roșie de Victoria Aveyard.
Toți vor sfârși în flăcări.
Acum fără puteri și bântuită de greșelile fatale, Mare Barrow e prizonieră. Trăiește la mila unui băiat pe care l-a iubit cândva, dar care i-a răspuns numai cu minciuni și trădări. Ajuns rege, Maven complică plasa de păianjen țesută de răposata lui mamă și încearcă să păstreze controlul asupra întregului regat. Roșiii continuă să recruteze și se pregătesc tot mai intens pentru războ. În mijlocul lor, Cal, prințul exilat, va face totul pentru a recupera tronul și inima lui Mare. Toată lumea pare la un pas să explodeze.
În Colivia regelui, al treilea volum din seria se succes Regina roșie, rebeliunea ia proporții și loialitățile tuturor sunt puse la încercare.
Fragment:
***
În lumina dimineţii, zăpada de afară este perfectă –
un strat de alb imaculat, împodobind copacii goi. Se va topi până la prânz. După
socotelile mele, azi e 11 decembrie. Un interval rece şi mort în trecerea de la
toamnă la iarnă. Zăpezile adevărate se vor instala de‑abia de luna viitoare.
Când eram acasă, obişnuiam să sărim de pe prispă drept în
nămeţi, chiar şi după ce Bree şi‑a rupt piciorul când a aterizat pe un morman
de lemne, ascuns sub zăpadă. Gisa şi‑a cheltuit simbria pe o lună ca să‑l facă
bine, iar eu am fost nevoită să fur mare parte din medicamentele de care avea
nevoie aşa‑zisul nostru doctor. Asta s‑a întâmplat în iarna de dinainte ca Bree
să fie luat în armată, ultima iarnă când toată familia a fost la un loc. Ultima
oară. Nu vom mai fi niciodată toţi împreună.
Mama şi tata sunt în Gardă. La fel şi Gisa şi fraţii mei
care mai trăiesc. Sunt în siguranţă. În
siguranţă. În siguranţă. Repet şi acum aceste cuvinte, aşa cum o fac în
fiecare dimineaţă. Îmi aduc alinare, chiar dacă s‑ar putea să nu fie adevărate.
Împing încet farfuria cu micul dejun din faţa mea.
Amestecul de terci prea dulce, fructe şi pâine prăjită nu mă consolează câtuşi
de puţin.
– Am terminat, spun eu din obişnuinţă, cu toate că
ştiu că nu‑mi va răspunde nimeni.
Pisicuţa a şi apărut lângă mine şi se uită cu dispreţ la
mâncarea aproape neatinsă. Ia farfuria între două degete, ca pe un gândac
scârbos, şi o ţine la distanţă de ea. Când deschide uşa să iasă, eu ridic
repede ochii, sperând că voi apuca să văd ceva în holul din faţa camerei. Dar e
pustiu, ca întotdeauna. Şi mi se strânge inima. Femeia aruncă farfuria, care
zăngăneşte pe pardoseală, poate chiar se sparge. Dar asta nu‑i treaba paznicei
mele. Vor veni slugile să strângă mizeria. Uşa se închide şi Pisicuţa se
întoarce la locul ei. Pe celălalt scaun stă Trio, cu mâinile încrucişate,
uitându‑se fără să clipească la pieptul meu. Le simt talentul într‑un mod
aproape fizic. Ca pe o pătură care mă înfăşoară mult prea strâns, ascunzându‑mi
şi imobilizându‑mi capul. Îmi vine să‑mi jupoi pielea de pe faţă.
Nu mai suport. Nu mai suport.
Nu. Mai. Suport.
Poc!
Arunc paharulîn perete şi mă uit la el cum se sparge şi
împroaşcă cu apă zugrăveala cenuşie şi oribilă. Niciunul dintre paznicii mei nu
tresare. Sunt obişnuiţi. Fac asta foarte des.
Şi mă ajută. Un minut. Poate.
Îmi urmez programul cotidian, pe care mi l‑am creat în
ultima lună de captivitate. Mă trezesc. Imediat după aceea regret că m‑am
trezit. Primesc micul dejun. Îmi pierd pofta de mâncare. Mi se ia farfuria.
Imediat după aceea regret că n‑am mâncat. Arunc paharul cu apă în perete.
Imediat după aceea regret că l‑am aruncat. Iau aşternuturile de pe pat. Sfâşii
cearşafurile, uneori în timp ce zbier ca nebuna. Imediat după aceea regret că
le‑am sfâşiat. Încerc să citesc o carte. Mă uit pe fereastră. Mă uit pe
fereastră. În gol. Primesc prânzul. Repet.
Sunt o fată foarte ocupată.
Sau poate că ar trebui să spun „femeie”.
Optsprezece ani este graniţa arbitrară dintre copilărie
şi maturitate. Iar eu am împlinit vârsta asta acum câteva săptămâni. Pe 17
noiembrie. Nu că ar fi ştiut cineva. Oricum nu le‑ar fi păsat. Nu prea cred că
arvenii dau o ceapă degerată pe faptul că prizoniera lor a îmbătrânit cu un an.
Unui singur om din acest palat‑închisoare i‑ar păsa. Dar, spre marea mea
uşurare, el nu mă vizitează. Este unica binecuvântare a acestei captivităţi. Cu
toate că sunt închisă aici, înconjurată de cei mai odioşi oameni din lume, nu trebuie
să îndur şi prezenţa lui.
Până astăzi.
Tăcerea deplină din jurul meu se sparge. Dar nu, nu cu
vreo explozie, ci cu un simplu pocnet. Acela făcut de răsucirea cheii în
broască. În afara programului, fără nicio avertizare. Întorc repede capul când
aud zgomotul. La fel fac şi arvenii, a căror concentrare slăbește din cauza
surprizei. Adrenalina îmi pompează prin vene, acţionată de bătăile ca de tobă
ale inimii. În fracţiunea de secundă de dinaintea deschiderii uşii, îndrăznesc
să mai sper o dată. Şi visez la cine s‑ar putea afla de cealaltă parte a uşii.
Fraţii mei. Farley. Kilorn.
Cal.
Îmi doresc nespus de mult să fie Cal. Vreau ca focul lui
să mistuie şi locul, şi oamenii aceştia.
Însă bărbatul din prag îmi e necunoscut. Sigur, am mai
văzut veşmintele lui şi înainte – uniformă neagră, ornamente argintii. Un
ofiţer din serviciul de securitate, fără nume şi fără importanţă. Intră în
închisoarea mea şi ţine uşa deschisă cu spatele. Alţii asemenea lui se adună în
prag, întunecând holul cu prezenţa lor.
Arvenii sar în picioare, la fel de surprinşi ca mine.
– Ce faceţi? îi întreabă Trio, cu un aer de
superioritate.
Este prima oară când îi aud vocea.
Pisicuţa face ce a fost instruită să facă– se bagă între
mine şi ofiţer. Şi atunci tăcerea mă izbeşte din nou, alimentată de teama şi
confuzia ei. Mă loveşte ca un val uriaş, erodând şi ultimele frânturi de putere
pe care le mai am. Rămân înţepenită în scaun, pentru că eu nu mă prosternez
înaintea nimănui.
Ofiţerul de securitate nu spune nimic. Priveşte în podea.
Aşteaptă.
Şi atunci intră ea, într‑o rochie făcută doar din ace. S‑a
pieptănat altfel şi acum în părul ei argintiu sunt împletite nestemate, aidoma
celor din coroana pe care tânjeşte să o poarte. Mă cutremur când o văd atât de
perfectă şi rece şi elegantă – regină prin atitudine, dacă nu prin rang.
Pentru că nu este încă regină. Îmi dau seama de asta.
– Evangeline, murmur eu, încercând să‑mi ascund
tremurul din glas, provocat atât de teamă, cât şi de muţenia îndelungată.
Ochii ei negri mă studiază cu toată tandreţea unei
şfichiuiri de bici. Din cap până în picioare şi din picioare până la cap,
observând fiecare imperfecţiune, fiecare slăbiciune. Ştiu că am multe. În cele
din urmă, privirea i se opreşte asupra zgărzii mele, asupra muchiilor ei
ascuţite. Buzele i se strâmbă de dezgust, dar şi de dorință. Cât de uşor i‑ar
fi să mi‑o strângă, să‑mi vâre vârfurile metalice în gât, să mă facă să‑mi vărs
tot sângele din mine.
– Lady Samos, nu aveţi voie aici, spune Pisicuţa,
fără să se mişte dintre noi.
Sincer, mă surprinde îndrăzneala ei.
Evangeline aruncă o privire scurtă paznicei mele şi îi
spune pe un ton plin de dispreţ:
– Crezi că nu m‑aş supune poruncilor date de rege,
logodnicul meu?
Şi râde. Hohotele ei sunt forţate, reci.
– Am venit tocmai pentru că el mi‑a cerut‑o.
Porunceşte ca prizoniera să fie dusă la curte. Acum.
Cuvintele‑i sunt înțepătoare. O lună de prizonierat îmi
pare dintr‑odată prea puțin. O parte din mine vrea să se apuce strâns de masă,
forțând‑o astfel pe Evangeline să mă târască afară din cușcă. Dar nici măcar
izolarea nu mi‑a știrbit mândria. Nu încă. Niciodată, îmi reamintesc. Așa că mă
ridic pe picioarele slăbite. Încheieturile mă dor, mâinile îmi tremură. Cu o
lună în urmă l‑am atacat pe fratele lui Evangeline cu dinții. Încerc să‑mi
regăsesc cât mai mult din avântul acela, fie și numai pentru a mă menține la
verticală.
Dar Pisicuţa se ţine tare. Se uită la Trio şi îi face un
semn din cap.
– Pe noi nu ne‑a anunţat nimeni. Nu astea sunt
ordinele noastre.
Evangeline râde din nou, dezvelindu‑şi dinţii albi şi
strălucitori. Zâmbetul ei este frumos şi ucigător ca o sabie.
– Refuzi să mi te supui, paznic arven?
În timp ce vorbeşte, îşi mângâie pădurea de ace de pe
rochie. Unele i se lipesc de palme ca nişte magneţi. Ascunde în palme ghimpii
din metal. Aşteaptă răbdătoare, cu o sprânceană ridicată. Arvenii ştiu că nu
trebuie să‑şi folosească tăcerea zdrobitoare împotriva cuiva din Casa Samos şi
cu atât mai puţin împotriva viitoarei regine.
Cei doi fac un schimb de priviri, analizând implicaţiile
pe care le ascunde întrebarea lui Evangeline. Trio se încruntă la ea. Pisicuţa
oftează. Se dă la o parte. Capitulează.
– Nu voi uita alegerea voastră, murmură Evangeline.
Chiar dacă suntem înconjurate de paznici şi ofiţeri, mă
simt vulnerabilă în faţa ei, singură înaintea ochilor ei pătrunzători.
Evangeline mă cunoaşte, ştie ce sunt şi ce pot să fac. Nu mai aveam mult şi o
omoram în Circul Oaselor, dar a fugit, speriată de mine şi de fulgerele mele.
Evident că acum nu‑i mai este deloc teamă.
***
Dacă nu i-ai cunoscut încă pe Mare, Cal și Maven, atunci te invităm să citești primele două cărți din serie, pe care le puteți achiziționa de aici.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu