Recenzie - „Regatul spinilor și al trandafirilor” de Sarah J. Maas

 Titlu: Regatul spinilor și al trandafirilor

  Autor: Sarah J. Maas

  Editura: RAO

  Nr. de pagini: 475

  Disponibilă: aici

  Rating: ★★★★★

Feyre știe să vâneze...

Feyre a crescut într-o lume în care magia există doar în legende. Dar dacă această lume ar fi reală şi, mai mult decât atât, ar ameninţa să arunce lumea muritorilor într-un război întunecat? Mânată de promisiunea de a-şi apăra familia, făcută mamei ei, Feyre va afla că în lumea zânelor totul este posibil, chiar şi să te îndrăgosteşi de un Mare Lord al spiriduşilor. O ameninţare pluteşte, însă, asupra acestui tărâm magic, iar Feyre este singura care poate salva de la pieire regatul zânelor şi lumea oamenilor

Feyre trebuie să rupă vraja, sau își va pierde inima pe veci.

Trebuie să recunosc că trecuse ceva vreme de când nu mai citisem ceva fantasy, de când pofta „mi se tăiase” și zăceam într-un mare reading slump. Dar, datorită fanteziei mele cu elfi, descoperită anterior, am zis să dau o șansă cărții și să știți că nu regret decizia.

Pe lângă faptul că m-a scos din RS și pofta de citit mi-a revenit (pentru că deja m-am apucat și de „Tronul de cleștar”) cartea este foarte interesantă. 

Nu e genul de carte care să te plictisească, din contră. Pe mine m-a ținut tot timpul în priză și oscilam între nervi, plânsete și bucurie. Din păcate eu am obiceiul să ma atașez de o carte, sau de anumite personaje și să intru în pielea lor, să sufar odată cu ele. 

Ceea ce mi-a plăcut și am apreciat cel mai mult la carte, este originalitatea si felul de a scrie al autoarei. Recunosc că sunt puțin geloasă pe imaginația ei, pentru că a putut crea atâtea ținuturi și să le descrie pe fiecare aparte. Totodată și numele fiecărui personaj mi se pare genial, nume autentice, pe care nu le-am mai întâlnit și în alte cărti, demne de teritoriile pe care le conduc, sau locuiec, teritorii de basm, sau așa cum imi place mie să spun: „Living in a fairy tale” .

Astfel, pentru câteva zile am fost prinsă în vrăjile spiridușilor, era ca și cum băusem din vinul lor fermecat și nu mai puteam să ies din acea lume aproape perfectă.Finalul a fost cea mai grea parte pentru mine, mă hotărâsem pe la ultimele 50 de pagini s-o las, dar nu pentru ca mi se luase, ci pentru că ma enervam din ce in ce mai tare din cauza scenelor enervante  care se derulau făcîndu-mi parcă în ciudă. După ce am terminat-o am stat vreo 10 minute și m-am uitat în gol și plângeam pentru că o terminasem.

Dacă sunteți ca mine, fani ai elfilor/spiridușilor/zânelor etc, atunci „Regatul spinilor și al trandafirilor” este cartea cea mai potrivită. Și nu numai, dacă vă place fantasy-ul, atunci trebuie neapărat să-i dați o șansă!!

După ce mama ei murise și familia ei pierduse toată averea, Feyre se trezi șeful casei, singura sursa de venit într-o familie cu 4 guri de hranit. Învață să vâneze, singurul mod prin care reușește să supraviețuiască și să-și țină familia în viață, însă face cea mai mare greșeală o face atunci când îl omoară pe lupul imens care stă în calea hranei ei și a familiei.

Din acea zi, totul se dă peste cap în viața ei. În noaptea în care spiridușul Tamlin dă buzna în casa ei și o ia cu forța de lângă cei dragi, potrivit unor legi din Tratatul pe care spiridușii îl semnaseră cu muritorii pentru a crea pace, Feyre trece printr-o schimbare majoră. Consideră că își încalcă promisiunea făcută mamei sale, aceea de a avea grijă de familia ei și încearcă să se opună ordinelor lui Tamlin. 

Este dusă în Regatul Primăverii unde va duce o viață de spiriduș, va învăța despre ei, despre modul lor de viață, obiceiuri și despre boala care este așternută asupra lor de peste 50 de ani. În ciuda faptului că este tratată foarte frumos și repectuos, nu ezită nicio secundă să intre în belele, ajutată de Lucien, emisarul Regatului, însă ceea ce nu a vrut, sau nu a încercat Feyre să înțeleagă o mare parte din timpul petrecut în Regatul Lordului Tamlin, este că soarta întregului „continent” al spiridușilor depinde de ea și de chemarea inimii ei. 

Abia după ce își dăruiește în totalitate inima Lordului Tamlin, înțelege dificultatea la care este supusă și sacrificiile pe care trebuie să le facă în numele iubirii.Leacul la boala ce paște Prythian-ul, viața Lordului ei și a sute de spiriduși stau în mâinile ei, iar Feyre va trebui să-și sacrifice propria viată si libertate pentru a scăpa neamul nemuritorilor de blestem si zile grele.

Iubire, sacrificiu,spaimă,curaj, elfi, creaturi înfiorătoare și blesteme toate într-o singură operă.

Ca în fiecare carte, trebuie să existe personaje pe care să le ador și să le iubesc din tot sufletul, și personaje pe care nu pot să le sufăr absolut deloc. Vă voi prezenta cate puțin, câteva lucruri despre personajele principale ale cărții, începând cu preferatele mele.

Tamlin

"Your human joy fascinates me-the way you experience things, in your life span, so wildly and deeply and all at once, is... entrancing. I'm drawn to it, even when I know I shouldn't be, even when I try not to be."

Tamlin a fost, este și va rămâne preferatul meu. Este construit exact pe placul meu( pot spune chiar că reprezintă tipul băiatului visurilor mele). E iubitor, protectiv, opusul tuturor legendelor omenești legate de neamul spiridușilor din Prythian.

Pe jumatate spiriduș, pe jumătate lup și cea mai puternică persoană din tot Regatul Primăverii, blestemat, împreună cu întregul regat să poarte o mască timp de 50 de ani.

Datorită trecutului nu prea frumos al lui și al familiei lui, a trebuit să ia în mâini soarta întregului Regat al Primăverii și sa devina un Mare Lord, un nume de care nu este atât de mândru și fericit precum s-ar presupune că ar trebui să fii. Rece și cu o inimă de piatra , cade pradă sentimentelor provocate de Feyre, și riscă viețiile oamenilor Regatului pentru a-i salva viața iubitei lui.

P.s: Deși o bestie înfiorătoare și un razboinic cu sânge rece, în Tamlin găsim și un spirit romantic și un poet genial.

„A fost odată o femeie foarte frumoasă,
Curajoasă și puțin neobișnuită,
Care avea puțini prieteni. 
Însă ea îi refuza
Pe toîi bărbații care stăteau la coadă”

Feyre

"I was as unburdened as a piece of dandelion fluff, and he was the wind that stirred me about the world."

Cumva mă regăsec în personajul Feyre. La fel de încăpățânată și ambițioasă ca mine.

Mi-a plăcut super mult Feyre, cred că e primul personaj feminim de care chiar îmi place în totalitate și pe care nu m-am enervat deloc.

Luptă pentru scopurile ei, e puternică și nu se lasă doborâtă de niciun obstacol.

Deși părea slabă și lipită de apărare, în spatele pieptului firav domnea o inimă de luptătoare, un suflet curajos și un foc al iubirii de nestins.

Se luptă inclusiv cu sentimentele sale doar pentru a se asigura că respectă promisiunea făcută mamei sale și este în stare să accepte dureri fizice insuportabile, de dragul iubirii.

Îndrăgostită de Tamlin, riscă totul pentru a-l salva, pe el si întregul Regat al Primăverii, inslusiv libertatea.

Lucien

"He's playing a dangerous game, though," Lucien said, slipping out the door. "We all are."

Deși la început nu prea pare că vrea să fie pe placul cuiva, Lucien mi-a plăcut mult ca personaj secundar și mereu mi s-a părut ca are un „charme” aparte.
Un trecut sumbru și o față mutilată, asta îi rămăsese lui Lucien înainte să apară Feyre în viața și Regatul lui. Deși fusese luat sub aripa lui Tamlin și deținea titlul de emisar al curții, sufletul îi era gol datorită evenimentelor trecutului ce îl marcaseră.
Curajos, încăpățânat și foarte loial, Lucien este tipul de personaj pe care, chiar dacă ai vrea, nu ai avea cum să-l urăști.Eu una l-am adorat.
Deși animalul prin care este caracterizat e vulpea, trăsăturile nu i se potrivec deloc. Viclenitatea nu-l reprezintă și nu e nici genul de personaj plin de șiretlicuri.

Rhysand

 "Be glad of your human heart, Feyre. Pity those who don't feel anything at all."

Ultimul, dar nu cel din urmă (din păcate). Rhysand,Lordul Regatului Întunericului, personajul cel mai insuportabil din toată cartea.

Recunosc, îmi place cel mai puțin, deși se presupune că ar trebui să iau în calcul și faptul că a ajutat-o pe Feyre, nu o să pot să-l sufăr vreodată. Pura lui aroganță și felul în care se comportă m-a făcut să rodesc o ură față de el.

Deși fizic este descris ca fiind un bărbat superb, arătos, trăsăturile morale mi-au lăsat un gust amar. E cumva un paradox, pentru că face lucruri rele, dar cumva, în același timp face și lucruri bune. E cam încurcată treaba cu el, dar dacă veți citi, veți înțelege.

Cum să te plictisești cu asemenea eroi și asemenea lumi demne de basmele cu zâne (la propriu)?

Așadar, vă invit și pe voi să descoperiți minunata lume magică a lui Tamlin și a semenilor lui.

P.s: Există ceva (sau cineva) de care nu am menționat în recenzie. O să vă las pe voi să citiți, să descoperiți și sa-mi spuneți. 

Lectură plăcută!