„Ultima oară când ne luăm rămas-bun” ― Oamenii pe care îi iubim nu mor niciodată

Titlu original: The Last Time We Say Goodbye

Autoare: Cynthia Hand

Editura: Corint

Colecție: Leda Edge

Nr. de pagini: 384

Disponibilă: aici

Rating: ★★★★+

Știți acel sentiment pe care-l aveți în timp ce vă țineți respirația pentru mult timp și după aceea? Când timpul pare să se oprească în acele câteva secunde și simțiți o apăsare puternică în piept? Cam așa m-am simțit eu în timp ce citeam această carte.

Ultima oară când ne luăm rămas-bun este un roman YA simplu, emoționant, dureros, despre pierderea unei persoane dragi și despre suferința lăsată în urma acesteia.

Cynthia Hand scrie frumos, curat și la obiect, iar câteodată reușește să te înduioșeze până la lacrimi. Poate că eu, personal, nu înțeleg în totalitate cât de profundă poate fi durerea, deoarece nu am pierdut pe nimeni drag mie, însă chiar și așa, autoarea a reușit să mă facă să-mi închipui cum ar fi.

Deși la prima vedere poate părea un alt roman cu și despre suicid, în esența lui este mult mai mult de atât. Este despre aceia care au părăsit lumea înainte de vremea lor, despre puterea de a merge mai departe și de a găsi un motiv pentru care să trăim, pentru că suferința se împarte și nu suntem singuri pe lumea asta.

Cartea poate fi văzută ca un jurnal al unei persoane suferinde, cu multe flash-back-uri din trecut și e o cale perfectă prin care putem gusta și noi puțin din durerea ei. Povestea nu este numai despre moarte, ci și despre iertare: Alexis (Lex) trebuie să își ierte tatăl pentru că a părăsit-o pe ea și pe mama ei, trebuie să-și ierte mama pentru că este prea slabă și, nu în ultimul rând, trebuie să-și acorde sieși această iertare, pentru că nu a fost acolo când fratele ei a avut nevoie disperată de o soră mai mare.

Nu vă așteptați la apariția unei iubiri magice care să o salveze pe protagonistă de la cădere și să-i facă viața mai ușoară, deoarece nu va fi cazul. Mi-a plăcut faptul că, din contra, este pus accentul pe zbaterile ei interioare și pe lupta constantă pe care o duce cu starea de anxietate ce pare să o cuprindă din ce în ce mai tare în ghearele ei.

Dacă v-au plăcut Cele treisprezece motive și 50 de zile înainte de sinucidere, apărute tot la Editura Corint, atunci ar trebui să luați în considerare și Ultima oară când ne luăm rămas-bun. Este cu siguranță altceva printre multitudinea de romane YA.

Lex este un fel de geniu al matematicii, o fată simplă care nu-și dorește decât să studieze la MIT (una dintre cele mai bune facultăți de matematică). Sinuciderea fratelui ei, însă, o face să se desprindă de întreaga lume și să se retragă într-un colț întunecat al minții ei. Când terapistul ei îi propune să-și aștearnă sentimentele pe hârtie, ea râde (deoarece crede că nu este bună la asta), dar în cele din urmă o face. Și o face cu atâta pasiune, încât toată durerea, suferința, anxietatea se transpun în fiecare cuvânt.

Romanul nu iese în evidență pentru acțiune, pentru că există prea puțină, ci pentru sentimentele, emoțiile și ideile care ne sunt transmise prin intermediul unei protagoniste puternice. Căci în final, aceasta câștiga bătălia cu propriul ego.

Așadar, întreaga acțiune este, de fapt, un amestec de momente din prezent și trecut în viața acestei adolescente, Alexis, prin intermediul căreia ne sunt prezentate și viețile celor din jur: mama a cărei vieți pare să se fi terminat odată cu moartea fiului ei, tatăl care se împarte între vechea și noua lui familie și prietenii care l-au cunoscut pe cel care a ales să se sinucidă, Tyler.

- Oamenii pe care îi iubim nu mor niciodată.

De asemenea, cartea părea să aibă și o parte paranormală datorită apariției în mod repetat a fantomei lui Tyler, însă o să vedeți că se îndepărtează de această premisă.

Așadar, dacă v-am atras atenția măcar puțin cu privire la acest roman, eu zic să-l încercați și să încercați să nu plângeți. Ceea ce va fi cam greu dacă sunteți sentimentaliști.