Autodescriere:
De obicei această întrebare este folosită ca prilej să ne prezentăm în culori favorabile sau dimpotrivă să stârnim curiozitate. În general prefer să mă înjure alții decât să mai pun și eu paie pe foc, dar pentru cine nu mă cunoaște n-am să îmbrac o altă față ca să îndulcesc lucrurile. Sunt workaholică, am lucrat într-o multinațională care m-a disciplinat mai mult decât era necesar și fără muncă mă sufoc, nu mă văd niciodată stând și uitându-mă la pereți. Sunt tenace, ambițioasă aș spune, și mai devreme sau mai târziu tot obțin ceea ce mi-am pus în cap. Nu mă relaxez ușor, subconștientul meu funcționează doar cu acțiune iar libertatea pentru mine e ca atunci când lasă cineva ușa deschisă și tu o chiulești vinovat în viața de afară unde nu te cenzurează nimeni. Am foarte multă încredere în oameni dar odată ce o pierd n-o mai acord. Sunt pragmatică în afaceri, pasionată de mașini, călătorii și animale. Îmi plac câinii, comunic foarte bine cu ei, și bineînțeles că mă distez de minune în compania lor.
1. Cum au apărut ideile cărților tale?
De obicei în lumea asta ești silit să trăiești într-un mediu în care nu dă bine să pari slab, să arăți ceea ce simți, așa că strângi din dinți, nu dormi, mănânci depresia la micul dejun, dar te ridici și mergi mai departe. Scrisul pentru mine a apărut din dorința sinceră de a împărtăși ceea ce simt și ceea ce gândesc, fără să țin cont de tendințe, orientări sau să fac cuiva pe plac. Toate ideile mele vin din realitatea pe care o ficționalizez, de la modul în care trăim și sacrificăm ceea ce simțim cu adevărat, ceea ce ascundem cu grijă, ca să putem străbate lumea asta nebună, nedreaptă și totuși atât de frumoasă. Într-un fel cartografiez invers realul.
2. Ai primit reacții negative la cărțile tale?
Normal că am primit și reacții negative. Cărțile mele sunt discutate, controversate, unii dacă ar putea le-ar da foc, alții le citesc de câteva ori și le recomandă. De ce să mă supăr? Unora le plac blondele, altora brunetele cu părul creț. Nicio supărare dacă nu-ți place Wagner și te bucuri numai la hip hop. Respect poziția celor care pot să-și facă glasul auzit și înțeles. Mă întristez numai când cineva vrea să-și impună punctul de vedere fără argumente solide și coerente, ținând morțiș ca ideile lui să fie îmbrățișate de toată lumea. Nu-i așa! Suntem 7,5 miliarde de oameni pe planeta asta și totuși fiecare dintre noi este unic; nevoia asta de uniformizare, de aliniere sau de înregimentare a unei idei duce la manifestări ciudate. Mie îmi place diversitatea, nu sunt o culegătoare de laude, știu foarte bine cum sunt, un om aproximativ normal, cu propria mea scară de valori, dar pe care n-o impun nimănui. Nu încerc să satisfac exigența unora, pentru că nefiind o exigentă de drept, nu duce decât la un soi de semaforizare forțată a ideilor ...eu știu doar că ceea ce scriu mă situează deoparte și îmi justifică pasiunea – iar această conștientizare este momentul cel mai ascuns al unei experiențe literare, pentru că face din operă ceea ce-mi doresc, o face recognoscibilă ca stil, unică, originală. Restul iese în afara oricărei discuții și se numește doar validare în timp.
3. Cum a început toată această călătorie a scrisului și a publicării romanelor tale?
Nevoia de a scrie este legată de dorința de a împărtăși sentimente, idei, de a nu lăsa timpul să te șteargă cu totul fără să spui ce ai de spus. Când scriu, conștientizez că mă expun presiunii din interiorul meu care-mi cere să scriu. Și n-am iluzia că acest lucru va veni ca o eliberare, am constatat foarte repede, de fapt, că este un angajament față de ceea ce ai făcut, adică, ai făcut un copil, trebuie să ai grijă de el, să-l crești, deci cedezi confortul trăirilor interioare pentru o expunere permanentă în fața vieții, a oamenilor.
Am început ca un om care are ceva de spus și de împărtășit cu cineva, nu cu cineva anume, dar mă rog, mă gândeam eu că ceea ce am scris poate e demn de publicat, așa că am trimis prima carte la editura Tracus Arte. Am avut surpriza că a fost acceptată, publicată și de acolo am început un drum lung și plin de peripeții. De pildă un scriitor care nu are habar cum e să publici ceva și să te zbați să-ți faci cartea cunoscută într-o lume care funcționează atipic, mă refer la piața de carte din România, își poate închipui că ceea ce a văzut în filme este tot ce trebuie să facă; adică să aibă grijă la condei și să bată la ușa unei edituri cu manuscrisul în mână. Am învățat pas cu pas poteci, scurtături, cum să reziști, cum să mergi înainte. Am câștigat altfel, altceva, adică; cinci ani de muncă, patru cărți publicate, prieteni buni, oameni de calitate pe care îi iubesc și pe care îi respect, critici, bloggeri, redactori, editori, corectori, scriitori și cititorii, acei oameni minunați fără de care cărțile ar rămâne poate perfecte dar moarte. O carte trăiește prin cititorii ei, viața unei cărți se măsoară în ceea ce împărtășesc cititorii cu tine, și tu cu ei. E mai mult decât am sperat.
4. Ai un personaj cu care te indentifici foarte bine din romanele tale?
Sigur că da, Lia, vindecătoarea din Pragul, e sânge din sângele meu și suflet din sufletul meu, ce-am mai iubit eu cu acest personaj, ce-am mai plâns, ce-am mai răbdat, câtă lumina și câtă dragoste am strâns împreună numai noi știm, și cititorii mei bineînțeles.
5. Cum îți vizualizezi viitorul ca scriitor peste cinci ani?
La cum se mișcă omenirea la ora actuală peste cinci ani poate nu voi mai scrie în sensul clasic, o să-mi dictez cărțile unei aplicații care va face acest lucru pentru mine. Mai mult ca sigur aplicația va avea opțiuni de verificare a modelelor folosite, a ideilor, îmi va cere să schimb pasaje, să revin asupra lor, va edita, va corecta, va traduce fragmente în toate limbile de circulație și va scrie și cronicile. Altă aplicație o să-mi facă clipuri video, studii de piață, modele matematice despre susținerea lumii concepută de mine, o să contacteze direct cititorii care au gusturi apropiate de ceea ce scriu și o să lanseze virtual cartea într-un spațiu digital cu trafic mondial. Sună bine?
6. Ce te inspiră să scrii și te face, în același timp, să continui să-ți construiești propria ta lume?
Îmi construiesc propria lume pentru că eu acolo trăiesc când scriu, acolo mă mut, locuiesc cu personajele, iubesc, urăsc, pe unele le mai și omor, eu sunt creatorul, acolo trebuie să lupt, să fiu capabilă să înțeleg și să conduc tărâmul acela, până când limba lui o va înțelege oricine, până când ființele de acolo vor putea fi credibile și se vor descurca singure. Lumile mele fantastice sunt copiii mei, cum îi cresc așa îi am. Unii ies deștepți, frumoși, înzestrați, alții sunt răi, puternici, am și proști, dar până și aceste personaje au farmecul lor și rolurile lor, totul are o logică.
7. Dacă ai fi un scriitor celebru cine ai fi și de ce?
Nu, nu mi-aș dori să fiu altcineva ci poate să am talentul și harul unui scriitor care-mi place, și îmi plac teribil de mulți. Și dacă totuși aș fi silită să fiu o scriitoare celebră aș cere o ultimă favoare, să fiu bărbat și să semăn fizic cu Mark Twain la tinerețe, și desigur să am și talentul lui. M-a fascinat acest scriitor, frumos, deștept și cu har, o combinație absolut periculoasă.
8. Care este cea mai frumoasă amintire de când ai devenit scriitor?
În general sunt frumoase momentele în care auzi fără să vrei în spatele tău: ,,E dată naibii muierea asta” sau ,,Ești sigur că ea scrie cărțile astea?” sau ,,De unde dracu a apărut?”
Dar cea mai frumoasă amintire pe care o am din acești ani este noaptea în care efectiv am vizualizat finalul romanului Pragul. Lucram de două săptămâni pentru trei pagini, nu dormeam, eram epuizată și când efectiv nu mai puteam să gândesc, știi momentul ăla în care vrei să fugi ca o găină, să fugi să nu te mai întorci, atunci am văzut pur și simplu finalul, ca la cinematograf. Asta numesc eu revelație, eram mai uimită pentru că mi se întâmpla decât de cum se întampla. L-am scris imediat. Apoi pentru că era dimineață deja, am băut o cafea, și am început să tremur de fericire. Sentimentul acela, că mi s-a întămplat așa o minune, a fost mai puternic decât o dragoste care ți se împlinește, o iubire după care tânjești cu trupul și sufletul și crezi că niciodată nu o vei întâlni, și dintr-o dată, o vezi lângă tine, iar tu te topești ca o lumânare, și ești atât de fericită că rămâi mută, nu poți să-i rostești numele.
9. Scrii la viitoarea ta carte? Dacă da, ai dori să impărtășești cu noi despre ce este vorba? (Chiar și un fragment)
Pentru romanul Prea mulți zei pentru un deșert vă pun la dispoziție un link, apăsați butonul „răsfoiește” și puteți citi câteva pagini.
În cartea pe care o scriu acum o să întâlniți o altă lume fantastică în care eroii ajung să descopere cine ia hotărârile, cine schimbă destinele umanității, cine manipulează popoarele, cine șterge urmele, cui folosește adevărul, cât de adevărată e dragostea și dacă mai există, cât costă să taci, cât valorează să uiți.
Cartea are titlul provizoriu ,,De partea cealaltă a trăznetului” din care vă ofer un fragment:
,,Trei zile țin toate zguduiturile care îi fac pe oameni să vorbească, să se agite, să fie indignați, să se teamă, să se bucure că sunt vii, și se simt bine că nu sunt ei ăia care au pățit-o, după care se întorc la somnul lor în care se distrează dormind, iubesc dormind, creează dormind, dau legi dormind.
Ei bine cele trei zile de realitate trecuseră ca toate celelalte, s-a uitat imediat de ce una dintre cele mai bune jurnaliste din redacție a fost concediată fără nici-o compensație, pentru că a îndrăznit să spună că nu crede că Gal este implicat în așa o porcărie, și că nu crede că era în avionul prăbușit, că totul era încă o înscenare murdară a SNC-ului, ca să închidă cazul pe veci.
După aia au urmat acuzațiile de complicitate și un șut în fund. Și asta nu e tot, așa pe șoptite s-a auzit că dacă tot și-o trăgea cu Gal nu era cazul să facă atâta gât, o să-și găsească altul, că nu era chiar așa urâtă, proastă sau bătrană. Dă-l dracului de impostor, așa au zis despre redactorul sef, că era un impostor care nu știa nici ce-i aia TVA și scria articole financiare, iar când făcea investigații primea materialele de la SNC ( Știm Noi Cine)
Așa că tot ce se întâmpla acum era ca o încercare de dezgropare a unui obuz neexplodat de către un grădinar care vrea să planteze răsaduri de varză pe lângă focosul proiectilului. Dar dacă jurnalista avea noroc, o vor primi toți înapoi și îi vor pune covorul roșu, dacă nu, dacă va deranja prea tare, poate o va îngropa SNC-ul undeva într-o pădure, cu un sac pe cap, unde nu-o vai mai găsi nimeni în veacul vecilor.
O să-i sape o groapă acolo unde a căzut avionul, acolo unde e pămantul untos și te macină repede, crește sămânța ierbii din tine verde smarald, crește păpădia cât roata carului, se hrănesc păsările cerului din oasele tale, te spală ploile, frumos, aproape romantic… Dacă însă o vor îngroapa în Zona Carierei, s-a terminat, acolo naiba știe ce se mai poate întâmpla, va ajunge călăuză ca Haină și ca Sabie, se va îmbata cu aburi de alcool și va fuma pupe.”
10. Ți s-a închis vreodată o ușă ce te-a făcut, chiar și pentru câteva zile, să renunți la visul tău? Ce te-a făcut să continui?
Mi s-au închis multe uși, mi s-au deschis altele, unele de bine, unele de care n-aveam nevoie, s-au ivit drumuri pe care am mers o vreme și am dat în gropi, altele care mi-au adus lumină și bucurie. N-am renunțat niciodată la vise, de, sunt singurele care nu pot fi oprite. Ideea e că tot ce-i greu ți se pare mai bun, nu? N-am să spun niciodată care e prețul totuși pentru asta. Uneori e mare, mă refer la sănătate, la timp, la viața adevărată, reală, care e teribil de scurtă. E important să știi când să te oprești să respiri.
Și cum îmi doresc ca acest interviu să fie unul deosebit, te provoc să ne spui ceva despre tine, ceva ce nimeni nu știe...
Dacă nimeni nu știe, înseamnă că nici n-o să fie sigur dacă e adevărat ce spun acum sau nu. Oricum…e o provocare care mi-a luat ceva timp de gândire; să-mi dau contul bancar, cartea de credit sau să spun ceva despre mine ce n-am spus nimănui niciodată.
Ei bine hai să dau ceva de la grădiniță când eram copil și am plâns două zile că frate-meu care era mai mare începuse să se ducă, și pe mine nu mă primeau că eram prea mică. În sfârșit, după un timp când se săturaseră toți că nu mai încetam cu bocitul, m-au primit. Am ajuns în raiul jucăriilor, și fiindcă eu n-aveam acasă așa ceva, am fost pur și simplu uluită de cât de frumoase erau. La plecare bineînțeles că am băgat în buzunar câteva, cred că erau niște piese de lego, și le-am dosit acasă sub saltea ca pe-o comoară. A doua zi a fost mare tămbălau că cineva a ,,furat” exact ochii și botul căprioarei din desen. N-am spus niciodată că eu eram făptașa, de rușine, normal, dar le scoteam pe furiș și mă uitam la căprioară, vorbeam cu ea, visam, de pe atunci, că sunt în pădurea mea pe care n-o știe și n-o bănuiește nimeni și că sunt o prințesă căprioară care așteaptă să fie găsită de Făt Frumos… chestii de astea. Nu m-au prins, asta-i tot!
Îi mulțumim Doinei pentru că și-a rupt din timpul ei pentru a răspunde la întrebările noastre și îi urăm succes în continuare în carierea de scriitor.
Mai multe despre Doina Roman și despre cărțile sale puteți citi pe site-ul acesteia - click aici.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu